Iarna pe uliţă…

Mă gândeam cum o fi iarna în Canada, Alaska sau Groenlanda. Am auzit la ştiri că a nins masiv în America, dar şi în Japonia, în unele locuri zăpada ajungând şi la 3 metri. La Washington lumea a tras o bulgăreală pe cinste, adică s-au bucurat de iarnă, au tratat situaţia cu normalitate. La polul opus, în Rusia, alţii s-au distrat altfel: nişte tineri inconştienţi au experimentat un nou sport extrem inedit, săreau de pe un bloc de 5 etaje într-o movilă de zăpadă…
Zăpada şi viscolul a închis şcolile din capitală şi 13 judeţe, a închis nu ştiu câte drumuri naţionale, dârele de autostradă din sudul ţării, CFR a anulat peste 60 de trenuri şi tot traficul feroviar a fost complet bulversat, trenurile având întârzieri de la 40 la 400 de minute.
Berceanu ne-a anunţat că ninsoarea a destabilizat bugetul, banii s-au dus pe deszăpezire şi nu o să mai fie bani de astupat gropi şi construit şosele. Sublim! Nu ştiu cum stă treaba – şi zăpada – prin ţară, dar în Bucureşti stă bine merci grămadă. În contra-partidă, Sebastian Vlădescu, ministrul Finanţelor Publice, vrea să renunţe la ultima tranşă de împrumut de la FMI, 3,5 miliarde Euro, cum spune domnia sa: „Sperăm să putem trece la un acord de tip precautionary, pentru că aceasta ar însemna că economia globală este în revenire şi că economia românească şi-a revenit.” Aha. Uite unde era soluţia redresării economiei globale: renunţăm noi la acordul cu FMI. Ha ha ha!
O ştire şi mai bună ne dă Iulian Iancu, Preşedintele Comisiei pentru Industrii şi Servicii din Camera Deputaţilor: Rusia reduce din nou livrările de gaze către România iar furnizorii de energie mai au stocuri pentru 4-5 zile. Ne vom încălzii la scutu’ american anti-rachetă!
Şi ca să fie totul minunat, după ninsoare, de miercuri începe lapoviţa şi vin ploile, inevitabil urmează inundaţiile, poate şi ceva avalanşe, spun asta să nu ia prin surprindere autorităţile.
Rămân la şi pe val. Dacă-n noiembrie m-a cam luat valul bătăliei electorale şi acest lucru mi-a atras şi oarecare antipatii şi reproşuri din partea cititorilor mei, acum câţiva prieteni mi-au spus că le lipsesc însemnările extra-muzicale.
Mai mult decât conflictul marca Lolec şi Bolec dintre Vanghelie şi Pandele, mi-a plăcut interpelarea eternului Ion Iliescu: „Vreţi să privatizaţi partidul?” Corect! Cam asta spune tot despre abordarea problemelor din perspectiva politicienilor români: partidul este o afacere, un SRL ci mult mai puţin o structură ideologică. Cine ştie, ştie!
Nu prea înţeleg de unde atâta grijă şi ton tragic în abordarea unor analişti legat de eventuala scindare a partidului socialist? Istoria ne arată că din astfel de crize, socialiştii mereu au ieşit mai întăriţi, pe de altă parte treaba aceasta cu stânga-dreapta de la noi este aşa o fabulaţie încât chiar nu văd unde ar fi problema dacă socialiştii n-ar mai prinde guvernare încă una-două cicluri electorale. Guvernul liberal Tăriceanu a aplicat o serie de măsuri de stânga, PD-L-ul este un partid de pseudo-centru nicicum, pleacă ai noştri, vin ai noştri, cui îi mai pasă?
Am şi cifra (neagră a) zilei: 8,1% rata şomajului din România.

Eu, cuminte cum mă ştiţi, mi-am făcut o tavă de sandwich-uri calde la cuptor, cu şunculiţă, un strat de murături şi caşcaval, mi-am făcut şi un ceai de fructe şi… am  tras cartea zilei din pachetul de Tarot.

Regina de Foc.
„Dacă vrei să construieşti un vapor, nu-ţi aduna oamenii spunându-le să facă rost de lemn şi împărţindu-le munca, ci mai bine învaţă-i dorul de marea largă, nesfârşită.” (Antonie de Saint-Exupery)

Ca echivalent Astrologic, Luna în Leu, în sensul setei de viaţă, temperamentului (foc), mândriei, autodeterminării şi neîmblânzirii.

Este o carte motivantă, focul reprezintă atât energia cât şi acţiunea, fiind vorba de Regină, poate reprezenta o femeie care ne motivează, fiind vorba despre Foc, o femeie activă, cu voinţă puternică, optimistă. Cartea poate reprezenta şi o desprindere de cotidian şi un nou început, o relansare profesională sau o nouă relaţie sentimentală incitantă.
OK. O să ascult ceva muzică, dacă găsesc ceva demn de pomenit, vă povestesc. Poate să ningă, poate să plouă, să se rupă PSD-ul în nouă (he he he ), eu sunt… fuckin’ happy (home alone! ).  Pe roţi!

“Life is to be lived on the positive tip
Never lose the ground
You never gonna slip
If you never lose the ground
Always draw the line
Never wear the frown

Should’ve got myself some bicycle wheels…”

Mnemic – Sons of the System (2010)

În România surprinsă iarna aceasta a trei-a oară de faptul că iarna ninge şi dacă mai bate şi vântul, uneori zăpada viscoleşte, poate numele Mnemic nu spune mare lucru. Ne-am cam lăsat pe spate şi aşteptăm încălzirea globală, apocalipsa sau eventual să ne facă altcineva treaba… Cinic sau patetic?
Danezii în schimb sunt cunoscuţi şi apreciaţi în toată Europa, în 2007 şi 2008 au deschis turneele europene pentru Metallica şi au fost în turnee alături de Deftones, Machine Head, Meshuggah, Arch Enemy, All That Remains, The Haunted, Soilwork, God Forbid şi Fear Factory. I-am lăsat pe Fear Factory la urmă fiindcă danezii au destul de multe-n comune cu ei, combină la fel de energic elemente de Death Metal şi Industrial, pasajele brutale cu cele mai melodice, chitarele zgomotoase cu clapele. De altfel, anteriorul album – „Passenger” – a fost produs de Christian Olde Wolbers basist-chitaristul din Fear Factory, actualmente Arkaea.

„Sons of the System” lansat pe 15 ianuarie 2010 este al 4-lea album de studio după „Mechanical Spin Phenomena” (2003), „The Audio Injected Soul” (2004) şi „Passenger” (2007), toate scoase sub egida Nuclear Blast.
Cele 11 piese ce alcătuiesc proaspătul material sunt la fel de brutale şi intense, au o abordare foarte asemănătoare cu noul F.F. „Mechanize”.

Cele peste 5 minute al piesei care dă titlul noului material şi totodată deschide discul, explodează brutal cu riff-uri dezlănţuite, un ritm incisiv şi abordare Death Metal asupra ascultătorului. Riff-urile au intensitatea unor Pantera/Machine Head, vocea pe strofe este extrem de brutală, la refren trece într-o abordare armonică, model evident Burton C. Bell. Şi trebuie să revin la amintitul „Mechanize”, probabil dacă nu ascultam atât de recent acel material extrem de incisiv şi brutal, cu siguranţă acest „Sons of the System” m-ar fi impresionat şi mai mult, aşa însă paralela Fear Factory este prea izbitoare, inevitabil Mnemic lasă impresia unor „followers” ci nu a unor „leaders”.
Construcţiile, temele, amestecurile acestor combinaţii rămân notele dominante pe tot parcursul discului, danezii se descurcă impecabil, discul sună bine, are forţă şi dinamică, unele din teme sunt foarte bune, au soluţii insolite, indiscutabil „Sons of the System” este un disc bun, o dozare reuşită de brutalitate şi armonii, obligatoriu pentru fanii Fear Factory şi iubitorii Metal-ului modern, dar agresiv.

Mi-am început săptămâna în forţă. (Vijelios. )

Prizonierul din camera 1403 (însemnarea nr. 3)

(„Incită-mă, răsfaţă-mă, să vină ceea ce trebuie să urmeze, ceea ce este acum a trecut de mult, dărâmă-i cu tandreţe amintirea…” Menyhárt Jenő)

Ca oricare autor care se respectă, cu un zâmbet ştrengar şi un gest nonşalant, am să rup şirul cronologic al poveştii mele, ţes o intrigă, trag puţin cu ochiul spre ultimele pagini ale cărţii ca un cititor nerăbdător şi curios, cu alte cuvinte: evadez puţin.

Ipostaza de evadat mă incită, da ştiu, mă răsfăţ acum, dar să vină ceea ce urmează, clipa care se naşte moare în secunda următoare, n-am să mă amăgesc cu amintiri!

Viitorul este un mister doar pentru ignoranţi. Nu este vorba despre a-l ghicii ci despre a-l anticipa. Totul se rezumă la repere, la semne, la lecţiile însuşite şi învăţate, la predictibilitatea firească a evoluţiei în condiţiile în care cunoşti trecutul şi stăpâneşti prezentul.
Îmi repet ideea: Magia începe unde se termină ignoranţa. „Acordă fiecărei zi şansa de a fi cea mai frumoasă din viaţa ta.” (Mark Twain)

(Despre Tarot am mai povestit şi cum poveştile neterminate au un iz amar, cu siguranţă am să reiau şirul şi acestor însemnări. )

Cine nu are o ţintă precisă, nu are cum să se rătăcească – aceasta este premisa primei cărţi din Tarot, „Nebunul” sau cum a fost denumit mai inspirat: „Vagabondul”.
Tarotul este povestea vieţii „desenată” în 78 de cărţi, fiecare din ele reprezentând o fază, un aspect, o situaţie din aceasta, este o călătorie.
Pentru a primii răspunsul corect important este să punem întrebarea adecvată. Cu toate că ne arătăm interesaţi de „adevăr”, în realitate nu tot timpul suntem dispuşi să-l desluşim şi cu atât mai puţin să-l acceptăm. O întrebare clară are un răspuns clar, dacă nu formulăm o întrebare nu vom primii nici un răspuns, cum o întrebare pusă sau formulată aiurea va primii un răspuns pe măsură.
Întrebarea pe care mi-am pus-o n-am să o dezvălui. Povestea care s-a născut din ea în schimb sper să vă fie pe plac.

1 – „Rareori duşmanul învins este chiar cel pe care vroiam să-l înfrângem. Adesea el ne aduce aminte de propria suferinţă.” (Manes Sperber).
De aici se vede drumul parcurs, situaţia actuală se conturează cu precizia unei tăieturi de brici, poate este la fel de dureroasă ca sarea strecurată pe rana deschisă însă nu există cale de întors, lucrurile trebuie spuse pe nume, nu-i momentul pentru ezitări, nu-i loc pentru diplomaţie. Hotărârea odată luată, cu orice risc ea trebuie trecut şi prin foc şi… spadă. Ruptura s-a produs de mult, rămân disputele.
(“There’s no time to discriminate, hate every motherfucker that’s in your way…” Marilyn Manson)

2 – „Nu ştim niciodată ce va să vină, atunci când lucrurile se schimbă. Ştim însă ce va să vină dacă lucrurile rămân neschimbate?” (Elias Canetti)
Scindarea, despărţirea are mereu un gust amar indiferent dacă porneşte de la noi sau de la celălalt. Suferim de un exces de ataşament faţă de lucruri, persoane şi situaţii şi uneori chiar şi răul poate fi perceput ca fiind suportabil datorită faptului că-l cunoaştem şi teama de necunoscut, de schimbare este de multe ori mai mare decât obişnuinţa şi falsul confort. Poate părea o decizie dificilă, dar viaţa într-o înfundătură este şi mai lipsită de perspective. Eu m-am decis.

3 – Cel mai mare şiretlic al Diavolului este să ne facă să credem că nu există. Nu ştiu cine a spus-o. Mark Twain în schimb spunea: „Ispitele sunt precum vagabonzii: dacă sunt tratate prieteneşte, se întorc, aducând altele noi.” Mă las ispitit. Mă las în voia… Ta.

4 – „Crizele existenţiale sunt evolutive. Trebuie doar să renunţăm de a le asocia cu catastrofele.” (Max Frish)
Necazurile îi fac adesea pe oameni solidari: orice problemă poate fi depăşită dacă alegi mâna potrivită de care să te ţii, care să te ţină. Viaţa la marginea prăpastiei n-are nici un sens, pasul trebuie făcut chiar dacă hăul dedesubt este ameţitor şi teama de necunoscut este firească.

5 – „Optimistul spune că trăim în cea mai bună lume posibilă, iar pesimistul se teme că aşa este.” (James Branch Cabell)
Chiar dacă lucrurile par neclare, sensul se va dezvălui în curând, voalul se va ridica. Consecvenţa va fi răsplătită, căutările conduc la soluţii, nimic nu este întâmplător, aşteptările ne conferă timp de meditare, înţelegerea lucrurilor în profunzime. Asta mereu deschide perspective noi şi ne face să înţelegem sensul şi să depăşim situaţia, oricare ar fi ea.
(„It’s my way…or the highway!” Limp Bizkit)

6 – „Gândurile măreţe izvorăsc din inimă.” (Luc de Clapier)
Accept cine sunt şi accept şi situaţia pe care singur mi-am creat-o. Oricât de mult am anticipa, uneori intrăm în capcane, acestea fiind lecţii obligatorii de învăţat, experienţele ne îmbogăţesc şi atunci când ele lasă urme. Fiecare om îşi are rostul, calea şi chiar dacă uneori ne abatem de la ea – alegem calea dreaptă doar fiindcă cea greşită era blocată…he he he – în final trebuie să ne urmăm presimţire, intuiţia, trăirile.

7 – „Nu putem vorbi despre curaj în cazul unui stejar puternic care este martorul unei furtuni dezlănţuite, ci mai de grabă în cazul unei flori gingaşe, care se deschide în zăpadă.” (Alice M. Swain)
Îmi deschid sufletul în faţa Ta, îţi urmăresc şoaptele nespuse, mă încred deplin în ceea ce simt şi mă las ghidat de intuiţia mea şi de…mângâierea ta. După furtună răsare soarele, după ploaie apare curcubeul.
(„They running through the rainbow…” Marillion)

8 – „Tăcerea este încărcată de înţelepciune şi inteligenţă, precum o sculptură în blocul de marmură încă necizelat.” (Aldous Huxley)
Liniştea uneori spune mai multe decât o mie de cuvinte, adevărul se află mereu sub nasul nostru, la îndemâna noastră, dar suntem orbi sau ignoranţi. Detaşarea şi scufundarea în sine, credinţa, conduce la revelaţie. Aleg ce sunt.

9 – „Cui nu-i place să fie ucenic nu va ajunge niciodată maestru.” (Ettigirb Releht)
Un început promiţător implică nu doar speranţe ci multă muncă. Drumul nu este mereu uşor, dar cu cât efortul este mai mare, succesul devine mai dulce. Construcţiile pe termen lung necesită trudă şi un fundament solid, construit cu migală. Împreună drumul se străbate mai uşor şi vom învăţa unul de la celălalt fiindcă nimeni nu le ştie pe toate.

10 – „La bătrâneţe, amintirile au aceeaşi valoare ca visurile în tinereţe.” (Erna Behrens-Giegl)
Fericirea şi soluţiile se află în interior. Le împart cu tine. Se spune despre această carte că este o regăsire cu cineva drag din trecut. M-ai regăsit, te-am regăsit…

A fost o plimbare pe cinste pentru mine, fiecare înţelege ce vrea dincolo de cuvinte, viitorul va confirma sau infirma înţelesul pe care l-am „tradus” eu.

O duminică frumoasă tuturor!

Prizonierul din camera 1403 (însemnarea nr. 2)

Îmi este teamă să recitesc însemnarea anterioară, cuvintele sunt cuţite, lama se întoarce împotriva celui care a folosit-o, adevărul se răsuceşte-n rana deschisă şi suferinţa rar poartă-n ea sămânţa eliberării. Oare când ajunge cuvântul la os?
Gândurile se desfac ca frunzele palmierilor în bătaia de vânt a dimineţii. Cerul este de un violet de nepătruns, umbrele se disting cu greutate, dansul tăcut al zorilor se ondulează în obscuritate.
Îmi mai aprind o ţigară, gest reflex, nevoia de a simţii ceva între degete, ciot pubertin de pe vremea când parcă mâinile se alungeau inexplicabil şi nu ştiam ce să facem cu ele. Fumul îmi ustură limba, plăcerea pare o autosugestie, o altă iluzie de care mă agăţ cu disperarea muribundului.
Nu mă pot salva de mine şi mă aştept să o faci tu.
Greţoasă ori ba, îmi vreau fericirea înapoi!
Mai trag un fum.

Bărbaţii fideli sunt plictisitori.
M-am refugiat în baie, am tras uşa încet să nu deranjez nici măcar cu o dâră de lumină şi stau cu cartea lui Pascal Bruckner „Iubirea faţă de aproapele” în braţe pe veceu… „greţoasa ta mică fericire” – cuvintele răsună sarcastic şi mă gândesc la propria mea cochetă nefericire. De ce ţin femeile la siguranţă, la stabilitate – unele acceptă şi să încaseze bătăi şi umilinţă – dar pe de altă parte bărbatul fidel ar fi plictisitor? Sau contra confort închidem ochii?
Sebastian – personajul din carte – hotărăşte să rupă cercul, să iasă din minciuna în care trăieşte…cu o altă minciună. Greşelile, drumul ocolit este mereu mai la îndemână decât adevărul, simplitatea, privitul în ochi. Paradoxal sau nu, suntem nişte fiinţe ciudate. Ne place să spunem „complexe”, dar este doar un sofism ieftin. Muşcăm mâna care ne hrăneşte, săpăm groapă altuia sau ne furăm căciula singuri.

Însă uneori suntem hrăniţi cu otravă, mâna întinsă se transformă într-un pumn şi ne loveşte direct în faţă, săpăm gropi în loc să construim poduri şi purtăm pălării care nu ne vin, ne mănâncă pielea sub ele. Suntem fiinţe ciudate, dar ne place să jucăm roluri, roluri puerile, mediocre, scrise pentru alţii, bravăm, defilăm de multe ori ca împăratul în noua sa haină: în fundul gol. Şi zău, ne place.

Mai am o gură de cafea, mai sunt câteva minute până se crapă de zi, trag fumul cu sete, mi-e dor să miros marea, să-mi pierd privirea în zare, să-mi imaginez că sunt departe, undeva şi mai departe, dincolo de minciunile cu care m-am înconjurat şi-n care mă scufund. Uneori nicăieri nu ne este bine, dar sperăm că-n altă parte ar putea fi. Suntem păsări în colivie, atunci când stăpânul uită uşiţa deschisă nu suntem capabili să ne luăm zborul. Confortul greţoşeniei cunoscute…
Holul lung este inundat de lumina blajină a veiozelor de perete şi în capătul culoarului uşa spre ieşirea de incendiu este o invitaţie indecentă larg deschisă. Ca buzele tale.

Fecioarele sunt plictisitoare.
Îmbâcsit de praf, într-o încăpere întunecată, orientată inevitabil spre nord, îmi imaginez un om mărunt, în haine tocite de culoarea maro sau gri, spatele chircit, bătrân sau îmbătrânit prematur, un mărunt funcţionar, contabil sau bibliotecar îngropat sub mormanul neiertător de hârtii îngălbenite.
Nu, nu sunt eu acesta, nu aş putea fi niciodată. Detest iarna, sunt prea impulsiv şi prea rebel să fiu vreodată un umil servant, să spun da când cred nu, să păstrez ordinea când totul este un haos controlat, imperturbabil, când omul nu face altceva decât să se împotrivească naturii în demenţa lui de a controla incontrolabilul.

Pe cer mai strălucesc discret câteva stele.
M-am născut ca la comandă, la 9 seara la Braşov într-o zi de miercuri pe 2 septembrie 1970. 1+9+7+9+2…. 28. 1.
Am fost 39 de ani prizonierul din camera 1403.
De azi voi fi evadatul din camera 1403.

(va urma. probabil.

p.s.  să-mi ţineţi pumnii!)

HIM – Screamworks – Love In Theory And Practice (2010)

În 2000 HIM au tăbărât imparabil peste noi cu albumul „Razorblade Romance” şi cele 11 piese Metal cu infuzii de Gotic, Dark şi Rock Alternativ. Albumul finlandezilor lansat cu un an în urmă şi ca urmare a succesului piesei „Join Me In Death”, a atins vânzări record în Finlanda natală şi în toată Europa.
Trebuie să recunosc că unul din tatuajele mele ce reprezintă o lamă de ras cu o gură-n mijloc şi cu un ochi între buze are oarecare legătură cu acest „Razorblade Romance” şi nicidecum cu „British Steel”-ul celor din Priest…Ce vremuri!

Întâmplător, zilele trecute am ascultat piesa celor din Bloodhound Gang, „Something Diabolical” în interpretarea lui Ville Valo, recunosc, după albumul „Deep Shadows and Brilliant Highlights” din 2001, HIM nu m-au mai prea atins, succesul a condus la o foame şi mai mare de succes şi dintr-o trupă de Metal cu terţe influenţe, s-au cam transformat într-o trupă incolor-inodoră cu vagi umbre de Metal estompat. Iertare, iertare, nu daţi!!!

Discurile HIM au curs: „Love Metal” (2003), „Dark Light” (2005) şi „Venus Doom” (2007) cu regularitatea aceasta de intervale de doi ani, însă cum spuneam, au trecut pe lângă mine ca expresul pe lângă Buftea.
Despre noul disc Ville Valo a declarat că sună ca o întâlnire între Guns’N’Roses şi Depeche Mode într-o zi bună, idee excitantă ca premisă, dar având în vedere evoluţia trupei, m-am apropiat (şi) de acest album cu rezervele de rigoare.

„Magic in Theory and Practice” (Magie în Teorie şi Practică) este un titlu destul de răspândit în aşa zisa lume ocultistă, a folosit-o Aleister Crowley (cartea în format PDF) inspirat de Eliphas Levi şi cartea „Dogme et Rituel de la Haute Magie”, dar şi mulţi alţi autori. N-am să mă lungesc acum pe acest subiect – cu toate că este mult mai interesant ca noul album HIM ha ha ha! – dogma se traduce prin teorie iar ritualul prin practică, cărţile reprezentând în fapt Cheia Tarotului. De aici s-a inspirat Ville Valo cu siguranţă, chiar dacă explică titlul ca fiind o poveste de dragoste trăită.
În ceea ce priveşte prezumtiva întâlnire Axl Rose – Dave Gahan, se ştie că ambii sunt destul de imprevizibili – ca să nu mă exprim altfel, cred că evenimentul n-a avut loc.
Şi cu asta am cam spus tot şi despre noul album HIM…ha ha ha!
Ştiu, o să-mi umplu iar podul cu produse din carne şi lactate, cum am păţit-o şi când mi-am permis să scriu anul trecut despre Pearl Jam şi al lor „Backspacer” că este mediocru, dar HIM îmi amintesc tot mai pregnant de vecinii suedezi Europe decât de o trupă Metal cu lichid în instalaţie. Sincer, parcă şi Bon Jovi aveau mai multă vână în anii ’80, decât Ville Valo & Co. ne arată de ani buni. Revigorarea nu vine nici cu acest nou material – nu că m-aş fi aşteptat la sonorităţile de pe „Greatest Love Songs” – , în linii mari au rămas în aceeaşi zonă de (Pop) Rock zis Alternativ. Poate puştii – mai exact puştoaicele – se mai excită pe aşa ceva, mie muzica asta foarte radio friendly cu iz de anii ’80 nu-mi mai spune nimic… Discul prăjit la rotisorul de dimineaţă, Lostprophets este de 1000 de ori mai „nervos” şi mult mai Rock.

O fi bună teoria, dar cu practica mereu o cam dăm în bară… Aceasta este regula de aur şi prea puţini fac excepţie de la ea.

Notele caracteristice HIM colorează şi prima piesă a noului disc, „In Venere Veritas”, frazele cu chitare sunt alternate cu momente aerisite şi mai melodioase, Ville scapă şi câteva hârâieli, dar per ansamblu piesa rămâne în tonalităţile lejere, muzica este mai mult caldă decât întunecată, e mai aproape de Pop decât de Rock.
„Scared to Death” este şi mai comercială, şi mai moale, chitarele nu muşcă deloc, tonurile sunt cuminţi, uşoara sobrietate din strofe este rapid diluată cu armonii calde.
„Heartkiller” începe ceva mai promiţător, ritmul este mai incisiv, chitara sună puţin mai murdar însă orchestraţia aerisită, aranjamentul şi clapele înmoaie rapid răbufnirea, lucrurile se aşează în acelaşi cadru cuminţel, castrat.

„Dying Song” este prima semi-baladă de serviciu, agreabilă în felul ei, dar la fel de inodor-incoloră, degeaba timbrul plăcut, uneori senzual, alteori cu tonuri misterioase al lui Ville, parcă exact mult pomenitele sentimente lipsesc cu desăvârşire.
Şi inevitabil, „Disarm Me (With Your Loneliness)” este balada obligatorie. Sună curat, totul este redus la minimalismul confortabil, HIM niciodată n-au aglomerat orchestraţiile, mereu şi-au dozat corect efortul şi sunetul, însă nici piesa asta nu aduce nimic nou, Ville urlă ceva mai apăsat pe final, dar nu este suficient să scoată piesa din mediocritatea acută, din amorţeala sunetului cald, dar totodată impersonal.
„Love, the Hardest Way” ne scoate puţin din amorţeala instalată, putea fi chiar o piesă Rock însă poate şi datorită producătorului american Matt Squire (Katy Perry, 3OH!3, The Used, Taking Back Sunday, 78violet, Emily Osment, The Cab, Monty Are I, Push Play, Skindred, People in Planes, All Time Low, Panic! at the Disco, Boys Like Girls, etc) cunoscut mai ales pentru lucrările şi performanţele sale din zona Power Pop, lucrurile sună prea aşezat, prea cizelat, fără tăiş. Piesa nu-i rea, HIM mai au momentele, secvenţele lor bune pe alocuri, însă s-au şi au fost prea pieptănaţi, gelaţi. Părerea mea.
„Katherine Wheel” combină pasajele mai dinamice cu fazele mai domoale, are amprenta caracteristică HIM, la bază este tot o compoziţie Rock, însă şi de data asta bine spălată şi ambalată ca o acadea într-un ambalaj convenţional.
„In the Arms of Rain” împinge clapele puţin mai în faţă, acestea au o sonoritate interesantă, piesa amestecă o abordare mai electro-New Wave cu faze, soluţii Rock, dacă chitarele aveau mai mult caracter, riff-urile ar fi sunat mai obraznic, putea fi chiar un moment foarte bun. Pentru bâţâială într-un club este mai mult decât ok, pentru Rock este mult prea puţin…
„Ode to Solitude” începe mult mai promiţător, parcă-parcă se trezesc băieţii, chitara trezeşte amintiri Heavy Metal, clapele se încadrează mai organic şi au un sunet mai incisiv însă refrenul revine în zona cuminte, taie din elanul piesei. Şi din compoziţia asta se putea scoate mult mai mult.
„Shatter Me With Hope” este colorată cu câteva note mai moderne, clapele domină în defavoarea chitarelor, riff-urile au mai mult funcţie decorativă, sincer, lucrurile devin uşor plictisitoare…
„Acoustic Funeral (for Love in Limbo)” este chiar un cântăcel Pop cu chitare. Este destul de lentă, dar nu este o baladă cum poate ne-am fi aşteptat.
„Like St. Valentine” vine cu încă o repriză mai Rock – evident în context HIM şi mai cu seamă în contextul acestui album, cu toate acestea este unul din momentele mai bune ale discuri, cam puţine aş adăuga eu.
„The Foreboding Sense of Impending Hapiness” este un experiment îmbibat de electronică, sună chiar interesant chiar dacă este departe de zona originală HIM. Şi aici dacă aliniau şi ceva chitare cu greutate putea să iasă o treabă interesantă, dar chitarele lipsesc cu desăvârşire…

Nu pot să spun că sunt dezamăgit fiindcă sincer nici nu mă aşteptam la altceva din partea lor, ar fi fost o surpriză prea plăcută o revenire în forţă. Mă bazez pe noul album Danzig, The Cult şi mai sper că totuşi nici Type O Negative nu ne-au abandonat definitiv…
Marţi, 9 februarie este lansarea oficială, cum spuneam, din păcate nici acest disc nu reînvie spiritul mai incisiv, filonul mai Metal al finlandezilor, rămân şi de data aceasta la amintirile frumoase de pe primele două albume.

Lostprophets – The Betrayed (2010)

După repetate amânări discul la care lucrul a început în 2007, al 4-lea album al trupei lui Ian Watkins, pe 13 ianuarie 2010 şi-a lansat în sfârşit noul material. Trădare, trădare, dar să ştim şi noi!
Despre trupa din Ţara Galilor înfiinţată de pomenitul Ian Watkins, basistul Mike Lewis – trecut ulterior pe chitară, chitaristul Lee Gaze şi bateristul Mike Chiplin s-au spus multe, li s-au atribuit o grămadă de etichete. De la de toţi rejectatul Emo sau Screamo la Nu Metal, de la Post Hardcore la Rock Alternativ, Punk şi Heavy Metal, dar au şi anumite inflexiuni de Gotic, Lospropetets au fost înghesuiţi în toate sertarele. Pornită iniţial ca proiect colateral al trupei de Hardcore/Punk Public Disturbance, au o abordare colorată, dar incisivă, toate aceste stiluri se amestecă şi se regăsesc în muzica lor.
În formula actuală pe lângă Ian Watkins, Mike Lewis şi Lee Gaze activează basistul Stuart Richardson, clăparul Jamie Oliver şi bateristul Luke Johnson.

Am prins ediţia pentru Japonia, uşor diferită de varianta pentru Europa şi cu 2 piese în plus şi încă o piesă ascunsă în ultima.
“If It Wasn’t for Hate, We’d Be Dead by Now” este un fel de intro prelungit, un marş Rock care aminteşte de The Cult, chiar şi vocea lui Ian Watkins are ceva din strălucirea lui Ian Astbury.
Se trece direct în “Dstryr/Dstryr”, piesă dezvoltă linia anterioarei, rămâne paralela The Cult, Lostprophets au nerv, energie, refrenul este mai modern, zgomotos, pulsează, riff-urile zgârie, au greutate. Un posibil imn debordant, o deschidere pe cât se poate de nimerită.
“It’s Not the End of the World, But I Can See It from Here” este single-ul menit să promoveze albumul. Piesa afişează latura mai Punk a formaţiei, refrenul este dubios de melodic, aproape Pop, solo-ul vine cu chitare zgomotoase, riff-uri, este un amalgam destul de colorat care vizează în primul rând generaţia Emo.
“Where We Belong” putea fi scrisă şi de Green Day, este un Post Punk cu infuzie de Rock şi Pop, încă un amestec colorat care dacă ar beneficia de promovarea de care au parte californienii în ultimii ani cu siguranţă ar face carieră în media, dar şanse are şi aşa.
“Next Stop, Atro City” schimbă placa, tonul. Trupa se dezlănţuie zgomotos, „Get in the car, get in the car”-ul scuipat de Ian Watkins inevitabil sună ca „Breaking the Law, Breaking the Law”, nu, nu este o furăciune, dar sare cumva-n ureche, este încă un potenţial imn Emo îmbibat de Metal, de riff-uri tăioase şi ritmul alert, bine balansat.
“For He’s a Jolly Good Felon” ne serveşte într-o primă fază o temă Ska ce aminteşte de Madness, refrenul este mai Screamo, mai (Punk) Rock, vocea şi construcţia aduce puţin şi cu Billie Joe Armstrong, dar accentele sunt ceva mai Metalice. Surpriza vine-n finalul piesei unde băieţii introduc un experiment Art Rock – Industrial cu sonorităţi foarte moderne, practic un outro care pare o piesă de sine stătătoare. Cool.
“AC Ricochet” se prelinge direct din ultimele acorduri ale piesei anterioare, este tot o construcţie Emo/Screamo, acel amestec de (Post) Punk şi Rock/Metal dinamic, incisiv, dar totodată melodios.
“A Better Nothing” pleacă de la o construcţie cu pianul, tobele intră acompaniate de viori şi chitara aduce tot o temă melodică. Este o piesă mai lentă, într-un tempo mediu, pulsul mi-a amintit de H.I.M., Love Metal-ul lor şi Emo-ul mereu mi s-au părut aceeaşi mâncare de peşte cu…altă pălărie.
“Streets of Nowhere” revine la ritmuri mai săltate, la un Punk mai degajat şi relaxat, tot de Green Day aş pomenii însă galezii parcă n-au aceeaşi lejeritate, nonşalanţa naturală a americanilor. Piesa este totuşi simpatică, pe mine nu mă deranjează nici cum sar de la una la alta, amestecă tonuri şi sonorităţi diferite de la piesă la piesă.
“Dirty Little Heart” pare un The Cars transpus într-un Post Punk californian, o combinaţie de Pop şi Punk cu structuri melodice de New Wave, nu ştiu cine sau câţi sunt cumpărători la aşa ceva, dar sună relaxant, lejer, nu este genul acela de comercial agasant.
“Sunshine” amestecă notele Post Punk cu sonorităţi mai moderne, cu ceva Nu Metal şi survine o oarecare paralelă şi cu Linkin Park, este încă o faţetă a abordării colorate a trupei.
“Darkest Blue” este încă un moment mai comercial, un strop de electronică, o construcţie melodică cu rădăcini în New Wave şi A.O.R.-ul anilor ’80, mi-au amintit puţin de INXS, a rămas ceva şi din infuzia de Linkin Park de la piesa anterioară, Lostprophets jonglează de toate pentru toţi, poate prea de toate şi acest fapt face relativ incert acel „toţi” din publicul ţintă…
“The Light That Shines Twice as Bright…” închide discul într-o tonalitate mai joasă, este o piesă mai lentă, lineară şi condimentată cu zgomote controlate. După o pauză de câteva minute intră şi piesa ascunsă, un mix electronic zgomotos, interesantă „joacă”, poate chiar mai interesantă ca unele pasaje de pe disc.

Lostprophets sunt nişte britanici cu muzică americănească, reţeta invers funcţionează de obicei impecabil. Şi acest album este colorat, aproape pestriţ, se amestecă genurile, abordările de la piesă la piesă, dar şi în interiorul acestora. Sunt câteva piese cu potenţial şi cu puţină şansă au ce le trebuie să-şi câştige un public mai larg, să cucerească clasamentele. Depinde mult cine şi cât îi va împinge… Muzica este tot mai mult un business şi nu o formă de exprimare, contează mai mult pe cine cunoşti decât ce vrei să transmiţi.
Pentru cafeaua mea matinală la 5 dimineaţa a fost o garnitură sonoră plăcută, dar cred că multe din piese funcţionează şi peste zi.

Marillion – Less Is More (2009)

Marillion fără Fish este ca balta fără peşte. Nu mă înţelegeţi greşit, n-am nimic împotriva lui Steve Hogarth însă rămân la părerea că după plecarea lui Fish, trupa ar fi trebuit să-şi schimbe titulatura. Marillion 1981 (anul venirii în trupa înfiinţată încă din 1979 al lui Fish şi schimbarea titulaturii din Silmarillion în Marillion) – 1988 nu prea are nicio legătură cu ce fac din ’88 încoace. De exemplu, albumul lor din 1995, „Afraid of Sunlight” chiar mi-a plăcut mult, dar nimic nu se compară cu primele 3, 4 discuri şi emoţiile pe care mi le-a stârnit „Misplaced Childhood”-ul din 1985 nu cred că se vor mai repeta vreodată…

Sau chiar şi…

Poate din acest motiv mi-a scăpat şi acest „Less Is More” lansat anul trecut, dar şi precedentul album dublu din 2008 „Hapiness Is the Road” şi acum – lucru tare ciudat – mă tot gândesc dacă am ascultat sau nu „Somewhere Else”-ul scos în 2007…
N-am digerat foarte uşor plecarea lui Fish şi nu m-am împrietenit din prima cu Steve, dar nici nu i-am dat „reject” necondiţionat şi recunosc, Marillion au ceva şarm şi cu „noul” solist… Nou…Ce au zburat 22 de ani! F*ck!

„Less Is More” nu este chiar un album nou, conţine 12 piese în interpretare acustică dintre care doar una („It’s Not Your Fault”) este „proaspătă”, celelalte 11 fiind alese şi acoperă toată perioada Hogarth. Nu este o culegere de hit-uri, avem câte o piesă de pe „Seasons End”, „Brave”, „This Strange Engine” şi  „Hapiness Is the Road”, câte două piese culese de pe albumele „Afraid of Sunlight” şi „marillion.com” şi trei de pe „Anaraknophobia”, nu neapărat single-urile, piesele de succes.

Parcursul anevoios poate se datorează şi faptului că materialul a fost lansat prin propria casă de discuri – Intact Records – şi nu beneficiază de o distribuţie sonoră – Edel Music. În ciuda apelului de pe site-ul oficial de a nu urca materialul pe net, discul circulă evident… Teama trupei – în mare măsură justificată – este că file-sharing-ul într-un viitor nu foarte îndepărtat va pune pe butuci artiştii, scăderea vânzărilor este dramatică şi va pune multe trupe în dificultate sau imposibilitatea de a mai funcţiona, supravieţuii din cântat… Este o problemă spinoasă, sunt multe argumente pro şi contra, în toată nebunia globală economică, socială şi cum tot repet, morală, până la urmă şi pentru această problemă cred că va trebuii găsită o soluţie măcar de compromis.
Lansat pe 2 octombrie 2009, cele 57 de minute sunt o audiţie plăcută de urmat şi străbătut.

„Go!” – de pe „marillion.com” (1999) sună degajat, aerisit, îmbibat în melancolie, cu toate acestea Marillion degajă o oarecare linişte, un calm echilibrat, ceva fin şi plăcut, Steve Hogarth are un timbru blând, aş spune mângâietor care chiar şi unor teme mai triste le dă o conotaţie mai relaxată. Orchestraţia este la fel de discretă, de bun simţ şi bun gust. Reflectă cu precizie conceptul anunţat în titlu: puţin este mai mult.
Urmează „Interior Lulu” de pe acelaşi „marillion.com”, bocăneşte şi pocăneşte misterios cu o aromă uşor orientală, are aceeaşi căldură, se roteşte ca un vals apoi îşi mai trage sufletul ca să răbufnească din nou. Minimalismul le conferă claritate, au energie şi fără să fie zgomotoşi, piesa şerpuieşte de la agonie la extaz.
„Out of This World” – de pe albumul „Afraid of Sunlight” (1995) – se aşterne ca zăpada proaspătă şi curată, se lasă ca tăcerile reci şi apăsătoare, parcă interminabile, dar cu atât mai stridente şi stingheritoare. „Afraid of Sunlight” a fost un album mai întunecat, versiunea aceasta acustică nu a înseninat piesa, doar i-a dat o altă strălucire şi vibraţie. Sunt lucruri pe care le-am ratat, lucruri care nu se mai întorc. Unele nici nu trebuie, pe altele le regretăm.
„Wrapped Up in Time” – de pe „Happiness Is the Road” (2008) – este ca un cadou împachetat în celofan strălucitor, strecurat de sărbători sub bradul împodobit, este o doză de simplitate şi melancolie, puţin pian, puţină chitară, nici o fiţă.
„The Space…” – originalul pe „Seasons End” (1989) – are un balans, o cadenţă cuceritoare, spaţiile largi te/ne înfăşoară-n valuri, clăpăitul pianului este tensionat însă muzica cade uşor ca un voual.
„Hard As Love” – de pe „Brave” (1994) – strecoară din nou tonuri mai calde, o fi grea iubirea, dar ce ne-am face fără ea? Dacă nu cazi, n-ai cum – şi de unde – să te ridici, dacă nu te roade dorul, nu te poţi bucura de sărutul regăsirii. Viaţa – şi piesa – ne plimbă de sus în jos şi înapoi.
„Quartz” – albumul „Anoraknophobia” (2001) -  este uşor mai ritmată, condimentată cu mai multe sunete, mai multă gravitate, basul pulsează adânc, vocea zboară undeva deasupra, Marillion par mai relaxaţi, pe undeva este admirabil cum au rupt-o cu trecutul şi îşi văd de drum, nu privesc înapoi cu mânie ci zâmbesc în prezent. Piesa – şi tot albumul – sună foarte bine, are un sunet cald, profund, aranjamentele aerisite nu sună golaş, acoperă excelent spaţiile.
„If My Heart Were a Ball It Would Roll Uphill” – tot de pe „Anoraknophobia” – apasă uşor pe acceleraţie, are ceva Samba/Bossa Nova în puls, este uşor stropit cu soluţii şi sonorităţi Jazz, rămâne însă în aceeaşi zonă degajată al Rock-ului simplu, natural, al energiei şi al sentimentelor exprimate direct.

„We are alone in the world
We must do what we feel we should
We are told what is right
Need hurts within us
We can see sense
We can feel what feels right
And so often
All these things are not at all the same
They’re not at all the same”

„It’s Not Your Fault” – piesa nouă -  este o baladă simplă, minimalistă, pianul îl acompaniază discret pe Hogarth, vinovăţia apare când ne asumăm responsabilitate, o facem rar, este mai comod, mai simplu şi mai uşor să căutăm vina în exterior şi ne este greu să spunem celuilalt că „nu tu eşti de vină”…
„Memory of Water” -  „This Strange Engine” (1997) – vine aproape ca o continuare firească, pacea, liniştea se aşterne din nou moale peste ascultător, Marillion ştiu să mângâie şi cu toate acestea evită să devină siropoşi.
„This is the 21st Century” – încă o incursiune pe „Anoraknophobia” – trezesc noi miresme uşor orientale, apoi se scurge uşor ca nisipul dintr-o clepsidră, melancolia se strecoară pe nesimţite între acordurile moi, ne pierdem sau ne trezim visând cu ochii deschişi.
„Cannibal Surf Babe” -  „Afraid of Sunlight” – este cea mai ritmată, cea mai energică piesă de pe disc, intensitatea ei degajă optimism şi căldură, cade bine, vine ca o eliberare.

„I was born in nineteen sixty weird
And I’m your nightmare surfer babe
Mr. Wilson where’s your sandbox and your beard
‘You still looking for the perfect microwave?”

Un disc bun, cum spuneam, o audiţie plăcută, n-are deloc iz de ciorbă reîncălzită, pică mai de grabă ca un ceai fierbinte în miez de iarnă şi într-un apus de soare zgribulit.
Merg să sap după „Hapiness Is the Road” şi „Somewhere Else”…
Fain – consistent -  şi site-ul formaţiei, dacă sapi prin el, găseşti versurile de la toate piesele, coperţile discurilor şi multe-multe alte delicatesuri.
Şi uneori, puţin este absolut totul dacă este acel ceva de care avem nevoie. Cineva sigur ştie despre ce vorbesc!

Vampire Weekend – Contra (2010)

Noua fiţă (muzicală sau mai bine spus de iPod) poartă numele de Vampire Weekend şi acest „Contra” a debutat în ianuarie pe prima poziţie din Billboard Hot 200. Toată presa de specialitate îi pupă pe unde apucă, adică această trupă şi acest disc are toate premisele proaste posibile…ha ha ha!

Am descărcat albumul „Contra” tot înaintea fugii nu din ci în Egipt, am ascultat „din mers” 2-3 piese şi sincer, nu părea altceva decât o bâzâială plăcut-indiferentă. Tot Alin mi-a spus că asta e trupa „hot” a anului. Mă rog, a începutului de an. Dacă mă întrebaţi pe mine – bine, bine, ştiu că nu o faceţi! – rămân la OK Go – pe felia acasta so called Indie. Ştiu… sunt „io”… a punk.

Albumul de debut, „Vampire Weekend” lansat în ianuarie 2008 a prins poziţia 42 în cele 100 de discurile ale deceniului la N.M.E. şi în general – cum spuneam – trupa are parte de presă dubios de pozitivă.
Înfiinţaţi la New York în 2006 de solistul Ezra Koenig, şi-au câştigat popularitatea via internet şi…blogging. Unora le iese şi cu spa-muire (ha ha ha! ), unii – ca mine – se chinuiesc degeaba orice ar face.
Muzica lor – spun ei – este influenţată atât de muzica populară africană cât şi de Pop-ul Vestic, e ceva în treaba asta, „africanismele” lor au un gust diluat de Ska, uneori sună ca un Happy Pop Punk amestecat cu rom de Jamaica şi stropit cu Raggae, miroase a iarbă roz, cer verde şi soare… violet.
Ca să nu fiu complet contra ( ) aş spune că optimismul şi degajarea, abordarea solară sunt probabil cele mai bune lucruri la acest Vampire Weekend. Partea proastă – părerea mea – este că piesele lor sună ca muzica pentru emisiunile de copii. O fi cool, fi-meu de 2 ani şi 6 luni s-a zbenguit la prima piesă, da’ la a 2-a a lăsat-o baltă şi s-a întors la vizionat Minimax-ul. Deh, Vampire Weekend nu-s The Prodigy!

Nu e nimic contra pe „Contra”. Este-n schimb aceeaşi veselie-băşcălie (?), aceeaşi lejeritate – bermude cu floricele şi coctail-uri multicolore în straturi sub un palmier pe plajă care „parfuma” şi traversa şi discul anterior. Nu-i nimic rău în a fi vesel, chiar dacă privim suspicios spre 2012, se întâmplă ce se întâmplă în Haiti şi criza – tot mai evident – nu se termină nici în 2010… Nu-i rău, nu, nu trebuie să fi nici neapărat nebun, dar pare uşor neadecvat, imatur… Pe de altă parte, sunt ticsit de înverşunare, dezastre, războaie şi negativism, Gigi contra este la fel de viril ca nenea Păcală şi la fel de „vero”.
Pare misiune imposibilă să disec discul piesă cu piesă: toate sună cam la fel, aproape merge să dai copy/paste la acelaşi text la fiecare titlu.
„Horchata” – W.T.F.??! Ha ha ha! – este perfectă pentru o bâţâială pe plajă, ceva ca mult pomenitul meu mini concediu în Egipt în miez de iarnă. Adică unora le îngheaţă ţeava la calorifer la -20 de grade şi ţie ţi se rupe pe o plajă sub umbreluţă şi cu paiul în gură. „White Sky” pomeneşte parcă ceva de corporaţiile imorale, de arta modernă şi de alte bazaconii ce tot de limbajul secret al bebeluşilor mi-a amintit, adică băieţii nu pot fi luaţi prea-n serios şi tonul rămâne la fel de degajat. Şi uite aşa, ne întoarcem la vacanţă: „Holiday”. „California English”: „Contra Costa, Contra Mundum, contradict what I say, Living like the French Connection, but we’ll die in LA” – nu moare nimeni din asta. „Taxi Cab” este ceva mai lentă, reţinută, este un moment mai plăcut, la fel de insolit, copilăresc, dar place. V-am spus „io” că nu-i nimic rău să fi vesel sau/şi nebun!

„You stand this close to me,
Like the future was suppose to be,
In the eyes of the Grocery,
In the block uptown,

I remember,
Remember well,
But if I forgotten,
Could you tell”

De ce să fie viaţa ca o pradă ci nu ca o joacă?
„Run” – de ce nu Rhum?! Ha ha ha! – readuce tempo-urile medii, bâţâiala, trompeţica şi basul balansat, sunetele de clape de jucărie. Primul single de pe album, „Cousins” este mai ritmată, mai energică, mai (Pop) Punk – pentru standardele lor. „Giving Up the Gun” este iar pe reţeta mai simpatică a la „Taxi Cab”, ceva mai lentă, un fel de The Clash castrat… Ha ha ha! „Diplomat’s Son” ne mai serveşte o porţie de Raggae alungită mai bine de 6 minute. Am timp să mă gândesc de ce în 2007 piesa „Cape Cod Kwassa Kwassa” a băieţilor a fost cotată de revista Rolling Stone a 67 cea mai bună piesă din 100 a anului, cum de albumul de debut a urcat până pe poziţia 15 în UK Album Chart şi pe 17 în Billboard sau ce caută „A-Punk” pe locul 25 la Modern Rock Songs?
Pentru siguranţă îmi verific căştile şi setările de la placa de sunet. Totul pare în regulă, nu-mi rămâne decât să mă programez la un control la O.R.L.. O fi ceva ce nu aud eu şi au auzit toţi ceilalţi…
Şi pe nesimţite am ajuns şi la finalul cu „I Think Ur A Contra”, o piesă şi mai lentă, mai minimalistă, nu-i rău, dar nu e nici un „Straight to Hell” şi nici “Contra” ne e un “Combat Rock”…(hai că nu mă pot abţine!)

„It ain’t Coca-Cola it’s rice” Nu mă mai miră nimic… Cu ce-mi pierd vremea şi cu ce vă trombonesc, incredibil! Este discul perfect pentru cei care gustă LOL-urile lu’ Morrison! Ha ha ha!

Trebuia să scriu articolul pentru week-end, da’ dacă tot l-am scris în miez de noapte miercuri spre joi, mi-e lene să mă reorientez pe fugă şi să scriu repede altceva (ei, tot am scris şi altceva, bag mai târziu… ), să mai pasez subiectul două-trei zile. Un Horchata vă rog! Fără orez, dar cu mult-mult rom! Sau trecem direct la… Sex On the Beach….Ha ha ha!

Prizonierul din camera 1403 (însemnarea nr. 1)

Karmacoma… Jamaica aroma…

Te trezeşti într-un pat străin, într-o cameră necunoscută, într-un corp şi cu o faţă ne-familiară.
Te gândeşti la Kafka sau nu te gândeşti la nimeni şi nimic, eşti groghii, eşti chiaun, nu eşti tu, nu ştii nici cine ai fost şi nici cine vei fi în clipa următore. Eşti liber?
Necunoaşterea, ignoranţa au aroma libertăţii… Aroma? (Jamaica sau… Roma?)
Întunericul are densitatea ceţii, se lipeşte de piele, te învăluie, umbrele îţi dau târcoale, se-nvârt şi se ondulează, confuzia se accentuează, neliniştea tăcerii se înşurubează tot mai adânc. Te ridici.
Dincolo de geam bezna respiră greu, aerul este rece şi sec.
Orientarea în întuneric este la fel de probabilă ca horoscopul din tabloidul de ieri.

Who wants yesterday’s papers?

Timpul se scurge, nu ai buton de „rewind”, nu poţi da înapoi, minutele se zdrobesc şi-ţi brăzdează faţa, fiecare pas paradoxal te duce tot mai departe de cine eşti şi de unde doreai să ajungi. Anticipezi fiecare mic dezastru şi cu toate acestea te îndrepţi spre ele sperând că te înşeli. Absurdul tronează confortabil şi nu-i poţi şterge zâmbetul de pe faţa tot mai diformă.
Foştii insurgenţi, rebelii de ieri mereu devin parte a sistemului, se transformă în conducători sau funcţionari umili. Privim cu ură la cei din înaintea noastră şi cu teamă în urmă la cei care ne suflă-n ceafă… Caruselul imperturbabil al mediocrităţii confortabile.

A spus-o perfect Biafra: „Harder core than thou for a year or two, then it’s time to get a real job…”

Infinitul pare un 8 răsturnat. (1+4+0+3=8 ) Şi…

Mă trezesc din nou. Sunt eu. O iau de la capăt, îmi rescriu rolul, de data aceasta am să merg până la capăt. (“And it was morning And I found myself mourning…”)

(Va urma )

Peter Gabriel – Scratch My Back (2010)

Mereu l-am admirat pe Peter Gabriel, i-am admirat muzica/arta, l-am suspectat de un anume ezoterism subtil bine ascuns, ambalat sub forme diverse şi colorate de muzică şi abordări.
Gabriel s-a dovedit mereu inspirat, inovator şi creativ, chiar dacă nu s-a grăbit niciodată să scoată materiale pe bandă rulantă.
Am scris mult despre Gabriel la începutul anului trecut când am „disecat” albumul „Big Blue Ball”, un disc fascinant, un material Peter Gabriel şi prietenii, disc imprimat în perioada 1991-1992, respectiv 1995 şi lansat după multe tergiversări abia în iunie 2008.
Pentru 2009 Gabriel a promis un disc nou, ultimul său album de studio, „Up” a fost lansat acum 8 ani, însă n-a venit nici un disc, tăcerea s-a prelungit.
Apoi alaltăieri de la Alin am aflat despre acest „Scratch My Back” şi m-am electrizat instantaneu.

Se ştie că-mi plac cover-urile şi acest disc conţine 12 astfel de piese urmând ca artiştii care au fost vizaţi de Gabriel să-i returneze efortul şi să prelucreze în schimb o piesă de-a lui, material ce urmează să fie lansat ulterior sub titlul „I’ll Scratch Yours”. Simpatic demers.
Ţintele lui Gabriel au fost: David Bowie, Paul Simon, Elbow, Bon Iver, Talking Heads, Lou Reed, Arcade Fire, The Magnetic Fields, Randy Newman, Regina Spektor, Neil Young şi Radiohead – adică un spectru larg şi diversificat de artişti şi piese.
Pe site-ul Peter Gabriel găsim informaţii de background despre noul material şi un prim podcast al discului.
Discul este realizat în colaborare cu compozitor-interpretul Stephin Merritt cunoscut prin intermediul formaţiei sale The Magnetic Fields şi cu aportul producătorului Bob Ezrin (primul album solo al lui Gabriel, Pink Floyd „The Wall”, Lou Reed „Berlin”, Deftones „Saturday Night Wrist”, Jane’s Addiction „Strays”, Nine Inch Nails „The Fragile”, 10 din albumele semnate de Alice Cooper şi multe-multe alte discuri se leagă de numele său), orchestraţiile au fost realizate cu sprijinul violonistului-compozitorul John Metcalfe (The Durutti Column) care a lucrat şi cu artişti ca Morrissey, Simple Minds, The Pretenders, Catatonia şi Blur iar mixajul şi producţia finală a fost realizată de Tchad Blake (Suzanne Vega, Sheryl Crow, Tom Waits) şi nu în ultimul rând un ansamblu simfonic. Acesta şi este în fapt „şurubul” noului material: fără tobe, fără chitară, doar voce şi orchestraţie simfonică.

Al 8-lea album Peter Gabriel începe cu „Heroes”-ul lui David Bowie, Gabriel/Bowie, o combinaţie irezistibilă. Re-interpretarea creată de Gabriel este mult mai lentă, mai melancolică decât faimosul imn original. Lipsa chitarei, a bubuielii tobelor nu este flagrantă din prima, dar parcă-parcă lipseşte ceva. Este reflexul obişnuinţei. Atmosfera este apăsate, orchestraţia aerisită şi discretă, vocea lui Gabriel sună proaspăt şi are acea seninătate, sensibilitate care farmecă imparabil. Interesant groove-ul, dezvoltarea piesei, Gabriel strecoară ingenios propriile sale viziuni în tema originală.
Paul Simon, celebru din duo-ul format cu Art Garfunkle – Simon And Garfunkel – şi piesa „The Boy In The Bubble” rămân în acelaşi ton melancolic, uşor apăsător. Contrastul vis a vis de original este şi mai accentuat, piesa lui Simon este transformată aproape într-un marş funebru, pianul şi vocea discretă al lui Gabriel sunt acompaniate doar pe alocuri de instrumentele cu corzi, toată piesa este redusă la tema de bază, orchestraţia minimalistă cu toate acestea apasă cu greutate.

Cred că în locul lui Peter Gabriel adăugam la acest disc şi un CD cu piesele originale – mai puţin piesa lui Lou Reed care este o compoziţie recentă şi n-a fost încă imprimată de acesta – ca ascultătorul (neavizat) să înţeleagă, să sesizeze diferenţele, să perceapă abordarea propusă de Gabriel, re-orchestraţiile sale conducând în final la re-interpretări radical diferite a acestor piese, la crearea unor alte forme ale aceloraşi idei. Interesant efortul lui Gabriel mai ales în contextul în care „simfonizarea” unor piese Rock până în prezent de obicei – în opinia mea – a condus doar la crearea unor kitschuri banale, este suficient să mă gândesc la „S&M”-ul celor de la Metallica, dar exemple – din păcate – sunt nenumărate.
„Mirrorball”-ul celor de la Elbow şi-n forma originală are tonuri ce amintesc de Peter Gabriel, reaşezarea piesei în contextul orchestral simfonic şi modificările aduse au transformat-o şi mai mult într-o călătorie „gabriliană”, i-au dat o altă dimensiune şi strălucire.
Ca să fiu sincer, m-am apropiat de acest experiment cu oarecare scepticism, dar treaba făcută de Peter Gabriel şi echipa sa s-a dovedit şi de această dată un lucru făcut impecabil.
„Flum”, piesa trupei Indie americane Bon Iver a fost şi ea încetinită, chitara „săltăreaţă” din original înlocuită cu un pian melancolic, orchestraţia îmbogăţită în aceleaşi note subtile iar vocea lui Gabriel adaugă un ton mai grav, mai abătut şi acestei piese.
„Listening Wind” de pe discul „Remain in Light” din 1980 al celor de la Talking Heads de la experimentalismul electronic a fost transplantat în misterioasa construcţie orchestrală cu viori şi violoncele al lui Gabriel, atmosfera astfel este mai caldă, însă apăsarea, sentimentul straniu pluteşte şi ţese la fel de eficent mister în jurul vocii.
Piesa lui Lou Reed „The Power Of The Heart” are amprenta compoziţională al acestuia, construcţia făcută de Gabriel însă o modelează după tiparele proprii, este o baladă intensă, condusă cu pianul şi vocea, celelalte instrumente doar aduc accente şi coloratură, este o piesă sensibilă, un amestec fericit al elementelor caracteristice celor doi artişti.

„My Body Is A Cage” al celor din Arcad Fire în forma originală are un puls grav, zgomotos. Gabrial cu vocea şi pianul a îmblânzit-o, tonalitatea sumbră a rămas intactă, sunetele se lasă apăsător peste ascultător, însă toată construcţia are marca aceia inconfundabilă de subtilitate care-l face magic pe Gabriel. Orchestra simfonică se mulează perfect cu vocea şi în funcţie de moment o susţine din umbră sau creează uragane sonore ce deschid noi dimensiuni, adaugă profunzimi nebănuite pieselor.
Stephin Merritt este clasat drept Pop, însă muzica lui sub egida The Magnetic Fields are rădăcini profunde de Folk, „The Book of Love” provine de pe cel mai de succes album, discul triplu „69 Love Songs” şi originalul este un cântăcel axat pe chitară/voce. Gabriel a descompus şi această melodie până la bazale ei, a păstrat construcţia vocală şi corul de susţinere iar chitara gen „foc de tabără” a fost înlocuită cu un covor senin de instrumente cu corzi ce învăluiesc şi se ondulează ca nişte valuri în fundal. Este un moment mai calm, mai relaxat, însă nota uşor apăsată al întregului material îşi are ecoul şi aici.
Randy Newman este un compozitor, aranjor, cântăreţ şi pianist american. „I Think It’s Going To Rain Today” în forma s-a originală pare sursa de inspiraţie pentru tot albumul lui Gabriel, vocea este acompaniată de pian şi viori, este melancolică, orchestraţia o diferenţiază, altfel aminteşte de Tom Waits. Varianta adusă de Gabriel a redus-o doar la voce şi pian, astfel parcă aminteşte şi mai mult de Tom Waits, evident timbrul lui Gabriel diferă radical şi conferă o altă deschidere.
Regina Spektor este una din artistele interesante ale noii generaţii, o rusoaică talentată, are energia şi genialitatea lui Tori Amos, are sensibilitatea lui Kate Bush, forţă caracteristică „sovietică”. „Apres Moi” păstrează monumentalismul acesta rusesc, dar încă o dată, Gabriel modelează tema, face lucrurile subtile şi conferă o notă discretă, eleganţă şi multă fineţe.

„Philadelphia” lui Neil Young este cam în aceeaşi notă cu piesa lui Randy Newman, poate fi la fel de mult sursa de inspiraţie pentru acest material pentru Peter Gabriel. Să re-orchestrezi piese Rock în ambalaj simfonic poate fi mai uşor decât re-interpretarea unor piese la original orchestrate în această manieră. Aici Gabriel s-a „jucat” cu viorile originale pe care le-a înlocuit eficient cu suflători şi astfel tonul piesei a devenit mai grav, mai melancolic, mai apăsat. Viorile sunt şi ele prezente, dar reaşezate-n spaţiu, au o partitură modificată, dau altă coloratură.
„Street Spirit (Fade Out)” al celor de la Radiohead are tonul sumbru, apăsat al discului pus cap la cap de Gabriel, tema se încadrează perfect în concept. Şi aici tempo-ul a fost redus, chitara schimbată cu pianul, vocea lui Gabriel este mult mai gravă decât tonul mai ridicat al lui Thom Yorke. Gabriel a tâiat şi elanul, groove-ul originalului, a eliminat crescendo-ul şi a păstrat toată melodia în zona melancolică, tensionată.

So… Gabriel is back.
M-a incitat ideea de cover-uri cum iniţial am fost şi uşor dezamăgit că după aproape un deceniu de tăcere, Gabriel nu vine cu ceva „nou”. Pe site-ul lui se spune că s-a dorit o abordare revoluţionară şi acum, după ce am parcurs şi re-parcurs materialul, cred că da, are ceva magic, dacă nu neapărat revoluţionar acest disc.
Cum spuneam, m-am temut de clişeele re-orchestrărilor simfonice mediocre de care am tot avut parte în astfel de tentative anterioare, dar nu este cazul lui Gabriel.
Pentru o mai bună aprofundare mi-am făcut un playlist în care am aşezat alternativ originalul şi cover-ul şi cred că este o variantă optimă pentru a sesiza efortul – şi rezultatul – muncii depuse de Gabriel, mai ales că bănuiesc că cel puţin unele din piese şi artişti sunt necunoscute multor ascultători.
Ideea de a fi alăturat CD-ul cu original-uri cred că merita cântărită şi de producători şi asta cred că ar funcţiona interesant şi cu următorul „I’ll Scratch Yours”.
Este un disc care trebuie digerat/savurat cu răbdare, dar merită „efortul”, merită fiecare clipă!

Albumul urmează să fie lansat pe 15 februarie, dar imparabil deja a “scăpat” materialul complet pe internet. Urmează un turneu european numit “New Blood” cu datele deja anunţate apoi un turneu american.

Thanks Gab!

Premianţii Grammy Awards 2010 – a 52-a ediţie

Gata cu (mini) vacanţa – he he, rămân fan Aerosmith şi „Permanent Vacation” – înapoi la vânătoarea de discuri.
Grammy e un fel de Oscar, strălucire şi fiţe, interese majore ale producătorilor care bagă bani grei în industria muzicală, mult kitsch şi tot mai puţină artă, snobism tot mai agasant. Părerea mea. Detest stânga, dar mai am apucături anarhiste.
Aveam de două-trei săptămâni CD-ul cu nominalizările, 20 de artişti, 20 de piese, succesul lui Beyonce era previzibil, industria a împins-o cu insistenţă obsedantă în ultimul an, pentru noi europeni Taylor Swift şi Country-ul în general nu înseamnă mai nimic, dar în America este „antidotul rasist” la tăvălugul negru Hip Hop şi probabil rămâne cea mai populară muzică, sunt fan Kings Of Leon şi albumul „Only By the Night”, dar tot nu pricep cum să dai în 2010 „Record of the Year”-ul (înregistrarea anului) pentru o piesă din 2008… şi deloc surprinzător, Neil Young a primit şi el premiu pentru întreaga carieră, spun deloc surprinzător fiindcă anul trecut au fost re-editate aproape toate albumele sale, era inevitabilă premierea lui, o astfel de re-editare are scopuri comerciale precise…nu că n-ar merita bătrânul Neil premiul.

Mie mi s-a părut promiţătoare Beyoance prin 2000 când o luase-n braţe (şi) Prince, fata s-a orientat însă spre oameni mai influenţi, a interesat-o mai mult cariera şi succesul decât… arta. Are voce bună, s-a cam îngrăşat, dar cu multă pricepere are clip-uri retuşate să o facă încă hot, a mers pe mâna unor compozitori şi producători în vogă şi asta-n final i-a adus anul acesta 6 trofee. So what? Ha ha ha!
„I Am… Sasha Fierce” este al 3-lea album al artistei şi un album mediocru. Degeaba are voce bună Beyonce, asta nu salvează un disc fără suflet şi atât de meşteşugit de te apucă greaţa. Însă tocmai această producţie perfect comercială este cartea câştigătoare, reţeta succesului. 16 producători şi 15 ingineri de sunet au „prestat” la acest album lansat tot în… 2008, dar promovat intens anul trecut şi astfel vândut în peste 6 milioane de exemplare.

6 premii din 10 nominalizări este cam mult pentru ce face Beyonce la ora actuală, dar nu-s eu în juriu să-mi bag degetele-n gură şi să fluier.
Cel mai bun album contemporan – mi-e rău! ha ha ha! , “Single Ladies (Put a Ring on It)” a obţinut premiul pentru cea mai bună melodie a anului şi încă un premiu pentru cea mai bună interpretare vocală feminină, interpretare vocală tradiţional R&B şi cea mai bună interpretare vocală feminină Pop. Vocea rămâne o valoare incontestabilă, în rest rămân cu rezerve.

La doar 20 de ani Taylor Swift este mai mult decât fericită şi nimeni nu o poate condamna pentru asta. A bătut-o pe Beyonce cu amintitul „„I Am… Sasha Fierce”, i-a bătut pe Black Eyed Peas cu „E.N.D.” – un disc pe care eu sincer aş fi pariat, pe Lady GaGa cu „The Fame” – probabil o să fie premiată la anul cu „The Fame Monster” ha ha ha! – şi pe David Matthews Band cu „Big Whiskey And The Groogrux King” – un disc interesant despre care am tot vrut să scriu anul trecut, dar n-am apucat, poate recuperez cândva anul acesta.
Are voce plăcută, albumul „Fearless” este un Country comercial, în nici un caz genul meu – rămân la Mojo Nixon sau Southern Culture On The Skids, ce consider eu că ar fi Country adevărat şi nu limonadele siropoase difuzate la radio pe care cred că le ascultă mai mult şoferii de camioane când traversează deşertul Arizona decât adevăraţii văcari ţărăntoci – redneck cowboys – ha ha ha! În fine! Ştiam piesa „Teardrops On My Guitar”, Taylor este o păpuşică, prea păpuşică să mă excite…
4 Grammy-uri dintr-un foc (Cel Mai Bun Album Al Anului, Cel Mai Bun Album Country, Cea Mai Bună Piesă Country şi Cea Mai Bună Voce feminină Country) la vârsta ei este totuşi ceva.

„Use Somebody” este înregistrarea anului cu care Kings Of Leon „le-au luat faţa” la „Halo” – Beyoncé, „I Gotta Feeling” – The Black Eyed Peas, „Poker Face” – Lady Gaga şi „You Belong With Me” – Taylor Swift. Mă bucur, cum să nu mă bucur, cum spuneam „Only By the Night” a fost pentru mine albumul anului 2008, însă acest decalaj de 2 ani de la lansare la premiere mi se pare super aiurea! Şi revin la The Black Eyed Peas, cred că meritau trofeul, mi-a plăcut albumul „The E.N.D.”, are energie, are puls, are piese bune şi de la Hip Hop, trupa a turnat-o ingenios spre zona mai Electro-Dance, au nimerit un sound modern, incisiv, probabil că le vine şi lor rândul la premii la anul… Unii au digestie mai lentă… ha ha ha!
„Use Somebody” a prins şi premiul pentru Cea Mai Bună Interpretare Rock al unei Trupe şi Cea Mai Bună Piesă Rock, zic eu meritat. Au prins cu acest „Only By the Night” o chestie tare faină!

Totuşi The Black Eyed Peas au câştigat cu albumul „The E.N.D.” la secţiunea Cel Mai Bun Album Pop Vocal, un premiu meritat vis a vis de celelalte nominalizări la această secţiune: „Breakthrough” – Colbie Caillat, „All I Ever Wanted” – Kelly Clarkson, „The Fray” – The Fray şi „Funhouse” – Pink. Nu ştiu dacă „cutia” Pop este cea mai potrivită, dar asta este o altă poveste!

AC/DC s-au „scos” cu un trofeu pentru Cea Mai Bună Interpretare Hard Rock cu „War Machine”. Celelalte nominalizări au fost: „Check My Brain” – Alice In Chains, „What I’ve Done” – Linkin Park, „The Unforgiven III” – Metallica şi „Burn It To The Ground” – Nickelback. Eu dădeam trofeul la Alice In Chains… au sânge! Trofeul pentru australieni vine ca un fel de premiu de consolare şi scoatere de ochi: este primul Grammy într-o carieră strălucită de 37 de ani…

Au fost premiaţi şi Judas Priest la secţiunea Cea Mai Bună Interpretare Metal cu… „Dissident Aggressor” în defavoarea nominalizărilor: „Set To Fail” – Lamb Of God, „Head Crusher” – Megadeth, „Señor Peligro” – Ministry şi „Hate Worldwide” – Slayer. Votam Ministry sau Slayer fără rezerve, mai ales că din ce ţin minte, „Dissident Aggressor” datează din 1977 de pe albumul „Sin After Sin” şi nici n-au scos Priest vre-un live şi nici n-am auzit că ar fi făcut vre-o mare ispravă anu’ trecut… Cu tot respectul pentru veteranii Heavy Metal, dar celelalte trupe nominalizate la ora actuală îi halesc cu fulgi cu tot! Misterioase-s căile Metal-ului prin Grammy! Ha ha ha!

La „Best new Artist” a câştigat trupa Zac Brown Band – tot din zona Country – trupă atât de nouă, de a fost înfiinţată-n 2004 şi au deja 4 albume la activ. Ha ha ha!
Ei i-au bătut pe Keri Hilson, MGMT, Silversun Pickups şi The Ting Tings.

La Best Rock Album au câştigat Green Day cu „21st Century Breakdown” în defavoarea discurilor „Black Ice” – AC/DC, „Live From Madison Square Garden” – Eric Clapton & Steve Winwood, „Big Whiskey And The Groogrux King” – Dave Matthews Band şi „No Line On The Horizon” – U2.
Green Day au devenit extrem de populari cu „American Idiot”, urmarea, acest „21st Century Breakdown” este mai comercială şi succesul pare inevitabil. Este un album ok, dar nu chiar atât de ok. Însă nici nominalizările contra-candidate nu rup gura târgului, cred că unul din marii pierzători al acestei ediţii de Grammy rămâne Dave Matthews Band-ul.

Şi evident nu putea lipsii Jaco… Regele Pop-ului, ne place sau nu, ne-a fost drag, ne-a fost antipatic, ne-a fost indiferent sau ne-a fost milă de el, a făcut incontestabil istorie. Nu putea lipsii de la Grammy.

Grammy a devenit un fel de „pact cu Diavolul” obligatoriu. N-ai Grammy, nu contezi. „Flacăra Mov” a industriei muzicale…Ha ha ha! Mă bucur evident pentru Kings Of Leon, zic că excepţia întăreşte regula, însă Grammy-ul reprezintă tot mai puţin.
Can-can-urile cu ţoalele lu’ Lady GaGa au avut mai multă presă decât partea muzicală… Şi sunt puţini artişti ca Sinead O’Connor să refuze trofeul…

Toate premiile le găsiţi pe Situl Oficial. Fără comentarii belicoase…ha ha ha!

Blog de criză sau blogger… crizat

Aveam alte planuri – sau mai corect spus: şi alte planuri – aproape-n paralel cu blogul despre escapada mea de 7 zile-n Egipt – versiune mea de… criză la 7 ani în Tibet – am scris şi primul blog de întoarcere şi „disc la rotisor” însă viaţa ne mai prinde şi-n offside, cu mâţa-n sac, raţa-n gură sau…pantalonii în vine.
La plecare Flavius mi-a promis o „prăjiturică” şi cum dimineaţa mereu am glicemia scăzută şi am nevoie acută de infuzie de dulce necondiţionat, am dat târcoale la el să-mi încasez cireaşa de pe tort.
Nu mică mi-a fost surpriza când am citit un clasament al blogerilor în care mi-a revenit şi mie un locuşor şi fiindcă mereu am o minte suspicioasă (Elvis, The King ) şi nu cred în coincidenţe, lucrurile se leagă – cel puţin pentru mine -, au sens, fiindcă mă obsedează (obsesiv ) şi vroiam să scriu despre „midlife crises” (criza vârstei de mijloc) şi cifra 15 – locul din clasament – mă obsedează de când cu „The High End of the Low”-ul lui Manson şi-n Tarot, cartea cu nr. XV este… Diavolul, probabil cea mai dificilă carte de „tradus”, o carte alunecoasă cu semnificaţii incerte sau negative cum ar fi tentaţii, ispite, încăpăţânare, nemulţumire, risc, dar şi trezirea sinelui, echivalentul astrologic al planetei Pluto care pune în calea noastră probele cele mai dificile şi mai profunde de destin şi are o intensă conotaţie karmică..

Spun ceea ce i-am scris şi lui Flavius drept mulţumire: “Blog de criză sau blogger… crizat” nu ştiu ce înseamnă şi nici la ce foloseşte (nu definiţia ci blogul meu! ), dar cu siguranţă ceva-ceva înseamnă şi tot ce pot să promit este că am să o ţin tot aşa. Ruşine să-mi fie că nu-mi e ruşine.”
Nu înţelegeam de unde până unde 493 de vizitatori ieri… ha ha ha!

(asta să vedeţi că nu mă obsedează traficul...ha ha ha)

Mai vroiam să spun că blogul nu este nici concurs de frumuseţe – catwalk -, nu este nici „cine ştie câştigă”, nici măcar oglindă nu cred că este, sincer, nu cred că reprezintă cu nimic mai mult decât semnificaţia pe care i-o acordăm noi propriului nostru blog – la fel ca şi cu toate celelalte lucruri din viaţa noastră.
Nu mă preocupă nici câţi oameni mă citesc ori ba, nici poziţia mea din Zelist (2440), BlogRank-ul (722) sau W.T.A.-ul (189/2053). Nu cred că numărul cititorilor reflectă calitatea postărilor – şi asta nu fiindcă nu aş fi (foarte) citit ci pur şi simplu, nu cred. Să iau exemplul Top 10-ului de la Zelist, se învârt pe primele poziţii cam aceleaşi nume (sonore), Cabral, Mircea Badea, Ciutacu, etc, bloguri din punctul meu de vedere accentuat „corporatiste” care mie nu-mi transmit absolut nimic. Cum nici mulţi din celebrii blogeri populari (gen Zoso, Visurat, etc) nu-mi spun niciodată absolut nimic. Ştiu, sunt sever în afirmaţii, dar sunt – încă o dată – diabolic de sincer.

Pomenea Manson de „guts”, eu nu aş avea curajul – nu acum – să fac un clasament fiindcă cu siguranţă aş provoca supărări, aş zgâria cu nonşalanţă orgolii, aş stârnii furia multora. Dar nu de asta mă tem ci de nedreptăţile pe care cu siguranţă le-aş comite.
OK.

Am nu una ci zeci (sute sau mii) de probleme mai mult sau mai puţin reale şi/sau imaginare. Cine n-are? Una din problemele mele este de exemplu că nu-mi recunosc, nu-mi simt vârsta. M-am blocat în subconştient la 28 de ani şi chiar dacă bat în 40 îmi este aproape imposibil să admit că mă pot confrunta cu amintita criză a vârstei de mijloc fiindcă aceea vârstă pare extrem de îndepărtată de mine. Şi…nu este.
Parcă sunt într-un glob de sticlă, fragil şi iluzoriu, mă privesc cu detaşare de undeva de departe şi cu toate acestea îmi tot scapă ceva sau câte ceva.
Viaţa mea pare perfectă sau patetică în funcţie de cum se sparge lumina pe suprafaţa alunecoasă a acestui glob imaginar şi adevărul încă o dată se dovedeşte termen depăşit şi abstract condiţionat. Păstrez secrete dosite-n dulap, în buzunare cusute cu vise albe, în fundul unor sertare ticsite cu nimicuri de care nu mă pot despărţii.

Acum 2 săptămâni m-a vizitat un prieten şi după ce a onorat baia mi-a spus un lucru care mie nu-mi sărise-n ochi: baia este plină de tot felul de tuburi, creme, şampoane, sticluţe şi cutiuţe, asta a păţit şi el, avea doar 2-3 „chestii” în baie până când s-a instalat în viaţa lui o „ea”. M-am uitat cu acel suspect „alt ochi” în baia mea şi da, am în toată înghesuiala de pe rafturi, dulăpioare plus marginea băii ticsite doar un aparat de ras, o spumă de ras, un aftershave şi o periuţă de dinţi cu pasta aderentă. În rest sunt complet şi dezarmant de înghesuit, sufocat de tot felul de produse care habar n-am la ce folosesc. Şi din acel moment acest lucru a început să mă enerveze teribil.

Aşa începe fiecare avalanşă. De la un fulg aparent rătăcit.
Ieri mi-a mai făcut o vizită, mi-a cerut o consultanţă-n Tarot şi viaţa lui, dilemele lui, problemele cu care se confruntă m-au aruncat înapoi la dilemele mele, deciziile mele, greşelile pe care le-am comis, capcanele în care am intrat (conştient) acum ceva ani.
Şi iar trebuie să spun: nu cred în coincidenţe.
Şuturile-n fund, palmele peste ochi au forme multiple, vin toate din senin, pot fi subtile sau stridente, dar toate sunt semnale de trezire.

„Podeaua frige ca un bec”.
Nu de decizii mă tem ci de unele consecinţe. Cu toate acestea este timpul să mă încalţ şi să-mi urmez drumul. Mă pot fofila de toată lumea, dar nu şi de mine. (Şi nici de Tine. )

Nu ştiu dacă vin vremuri (şi) mai căcăcioase, noi suntem (şi) mai căcioşi sau s-au aliniat astrele în cine ştie ce conjunctură (ne)favorabilă şi se duce inevitabil dracului totul în jur… Habar n-am ce o să fac peste 15 minute, dar să-mi mai dau cu părerea şi despre „alte alea”..?!
Încerc să-mi remixez viaţa. M-am crizat nene!

Sharm el-Sheikh – Savita Resort & Spa

Ruby îmi spunea acum o săptămână: „pare un colţişor interesant de văzut şi explorat”. Acum aş adăuga, un colţişor de paradis şi…paradoxuri. Coexistă un Egipt de vis, de basm, de 1001 de nopţi şi un Egipt real, izbitor, crud şi care eclipsează cel mai teribil grotesc. Sunt multe de povestit, la unele lucruri am să revin, tot grupul nostru a fost extrem de impresionat şi acest lucru ia impresionat şi pe egiptenii cu care am luat legătura, ideea ar fi să facem ceva pentru copii egipteni, vom încerca să strângem măcar haine şi jucării într-o primă fază şi să încercăm să le trimitem unor familii nevoiaşe şi unor organizaţii non-guvernamentale. Lângă hotelul de lux, reciful de corali, apa incredibil de curată şi peştii care înoată lângă tine, la nici doi paşi, peste gard, realitatea este foame şi mizerie. Un contrast ţipător de care se pare că majoritatea turiştilor nu par deranjaţi, întorc pur şi simplu capul. Pe noi ne-a izbit, asta poate şi prin prisma faptului că din grupul nostru – 9 adulţi şi 3 copii – 2 sunt de profesie asistenţi sociali… Însă nu trebuie să fi sociolog să realizezi diferenţa dintre sărăcia de la noi şi ce am găsit în Egipt.
Dar despre asta o să mai vorbim.

Îi mulţumesc şi lui Lilith pentru sfaturi şi informaţiile despre Egipt, chiar dacă le-am citit abia acum la sosire…

Am plecat sâmbăta, 23 ianuarie de pe ex-Otopeni cu ceva întârziere, dar a fost un zbor lin, fără probleme şi în mare parte am recuperat toată întârzierea pe parcurs. Stewardesele au fost foarte amabile, am primit sucuri, apă minerală, cafea şi ceai, o porţie de orez cu 3 cuburi de piept de pui şi un mic desert, dar nu călătoream să ne îndopăm! Pentru mine a fost primul zbor, dar a fost absolut ok. M-am mirat de cât de mulţi români au optat pentru o mini vacanţă-n Egipt pe timp de iarnă. Lume pestriţă, pensionari, tineri teribilişti, familişti, cupluri la 40-45 de ani şi… amanţi.
Dacă la Bucureşti erau -7 grade, la Sharm el-Sheikh la ora 11 erau +24. Vama şi formalităţile au durat destul de mult, viza costă 15 $ de persoană, dar una peste alta, egiptenii s-au arătat destul de amabili, n-au fost probleme. Ne aşteptau două autocare şi 2 ghizi ai firmei Tez Tours, am fost împărţiţi pe grupuri în funcţie de hoteluri. Drumul până la Savita a durat cam 15 minute, ne-au surprins desele baraje ale miliţiei/armatei şi gardurile de beton cu cioburi în vârf.
Savita este un hotel construit recent, în 2005 şi încă se mai construiesc corpuri suplimentare, vile adiacente şi porţiuni de plajă. Chiar dacă la prima vedere – şi mai ales în fotografii – arată destul de butucănos, în fapt Savita este chiar un hotel cu un oarecare stil, are o căldură familiară care contrastează plăcut cu dimensiunile sale (369 de camere), cu spaţiile largi.
La recepţie a fost îmbulzeală, am fost sfătuit să strecor 10 $ în paşaport pentru o cameră mai bună, aveam numai bancnote de 100 şi o singură hârtie de 5, am „sacrificat-o” pe aceasta. Ni s-a spus că vom primii camerele abia la ora 14, aşa că îmbrăcaţi bine de iarnă, ne-am înfipt pe terasa centrală cu bar şi ne-am răcorit cu bere. La ora 13 ne-am mutat în sala de mese şi am luat prânzul. Faţă de ce am găsit în Turcia anul trecut, sortimentele de mâncare au fost mai puţin diversificate şi spaţiul lor de expunere foarte restrâns, astfel se crea înghesuială şi s-a cam stat la coadă, dar nimic din prostiile citite pe net nu s-au confirmat. La primul prânz am mâncat un escalop de vită delicios, zilnic puteai opta între o supă cremă şi o supă de legume, garnitură aveai mereu orez, cartofi sau diverse paste, era un colţ de pizza şi un colţ Egiptean unde găseai tot felul de preparate din vită, oaie sau peşte, aveam salate şi fructe. Mai ales unii bucureşteni s-au plâns de meniu, ca să citez „se aşteptau să fie serviţi regeşte”, da’ „io” zic că astea-s fiţe, la 200 de euro cât a costat practic cazarea şi All Inclusive-ul pentru o săptămână (restul de 114 euro fiind biletul de avion), totul a fost mai mult decât satisfăcător. Pe ăştia cu figuri i-aş trimite la Vama Veche să vedem în ce condiţii se cazează şi ce pot să mănânce şi să bea 7 zile de banii aceştia! Mâncarea însă în general a fost bună, puţine lucruri n-am gustat, de exemplu mezelurile nu mi-au câştigat încrederea şi nici crenvurştii, dar era brânză, caşcaval, miere, tot felul de gemuri, ouă. Dimineaţa se făceau ochiuri, omletă şi clătite pe loc, în faţa ta, tot timpul găseai mere, pere, pepene galben, mandarine şi banane, produse de patiserie şi tot felul de prăjituri. Eu nu sunt de fel foarte mofturos iar modul de gătit arăbesc nu este foarte diferit de cel ardelenesc, însă cred că nimeni nu moare de foame cu ce găseşte acolo. Băutura. Votcă, brandy, whisky, rom, gin, sucuri, vin şi bere. Toate egiptene, mai ales tăriile de proastă calitate, dar gurgitabile şi acestea. Problema era că ţi se dădea un singur pahar. Adică nu puteai să mergi să ceri 6 beri să duci şi la prieteni. Într-o seară era să-l iau de gât pe unul din băieţi că a stat nevastă-mea la coadă pentru 2 pahare de suc, eu cu fi-meu stând mai deoparte să nu-l calce-n picioare ruşii pe pitic iar bou’ n-a vrut să-i dea decât un pahar de suc. Dar cu 10 $ şpagă pe seară, acelaşi ospătar îţi aducea toată băutura din lume direct la masă fără să mai stai la coadă şi 10 $ în cazul grupului nostru de exemplu nu era un capăt de lume. Şi aici, diferenţa faţă de Turcia este că dacă la turci dai 10-15 $ şpagă în prima zi, nici dacă-l baţi nu-ţi mai acceptă alt ciubuc, cât timp egiptenii întind mâna zilnic… Ospătarii cel puţin. La barul de pe plajă de exemplu zilnic le strecuram 1 $ ospătarului să ne dea bere câtă ceream şi-n pahare mai mari… Ha ha ha! În schimb cafeaua este oribilă! În sala de mese te serveai cu „American Coffee”, un fel de cafea la filtru extrem de slabă şi-n rest la bar găseai pliculeţe de ness, însă am dus lipsa unei cafele adevărate. Pe o terasă-n oraş am băut cu 3 $ o cafea, dar tot apă chioară a fost şi-n final, la întoarcere, în aeroport am băut un expresso adevărat, e drept a fost 5 $ în sala pentru fumători.
În hotel se intră la etajul 7 din 8. La acest „parter” este recepţia, sala de mese cu o terasă imensă spre mare, o sală de conferinţe, este un restaurant şi un bar pe bani, internet cafe compus din 2 computere ( ), sunt birourile agenţiilor de turism, magazine şi-n centru o terasă deschisă cu barul care uneori seara funcţiona şi ca discotecă.
Noi am fost cazaţi în camera 1403 la etajul 4. Tot ţărmul în aceea zonă este stâncos, s-a săpat practic acel spaţiu imens până la nivelul mării în aceea stâncă, din acest motiv este sus parterul, interesantă abordarea. Camerele foarte spaţioase, în cele 2 paturi încap lejer şi 3-4 oameni, baia era dotată cu vană, camera avea o terasă măricică cu vedere la mare. Decorat drăguţ, am fost încântat. O parte din prietenii noştri au fost cazaţi în una din clădirile de lângă corpul principal, un bloc de două etaje, camerele sunt identice cu cele din hotel, doar la baie este doar cabină de duş în loc de cadă.
N-am pierdut vremea, ne-am dus pe plajă.
Dacă aerul avea 24 de grade, apa avea 23. Nu pot să vă descriu cât de curată, transparentă este apa, vezi la 2 metrii fără probleme prin ea, se văd coralii, nu sunt alge deloc şi peştii înoată lângă tine ca într-un acvariu. Incredibil! Intrarea-n apă se face de pe un ponton, asta pentru a proteja coralii. Pontonul în funcţie de condiţiile meteo uneori se balansează destul de puternic, într-o după-masă l-au şi închis din cauza valurilor mari, trebuie să fi atent cum păşeşti pe el. Plaja este şi ea în trepte, malul este destul de abrupt şi stâncos, sunt două locuri pe unde puteai intra direct în apă, însă sunt semi închise, e pus un semn de interzis însă paznicii cam întorc capul şi te mai gonesc din când în când mai mult formal. În schimb este interzisă hrănirea peştilor şi ruperea coralilor şi la asta evident ţin cu sfinţenie. N-ai voie să aduni scoici, corali nici dacă-i găseşti morţi pe ţărm, la vamă dacă te găsesc cu aşa ceva amenda este între 300 şi 1000 de euro, suma este în funcţie de toanele vameşului iar marfa se confiscă, poţi risca şi o interdicţie pentru Egipt. În schimb poţi cumpăra corali şi scoici prelucrate de localnici, cu acestea nu sunt probleme.
Turişti. Foarte mulţi ruşi şi cum spuneam, surprinzător de mulţi români pentru vremurile de criză, însă preţul fiind atât de mic, lucrurile au totuşi sens. Şi doar pentru ideea de a te lăfăi în mare şi la plajă-n ianuarie, în toiul iernii şi tot merită experienţa! În rest, ceva englezi, francezi, câţiva nemţi şi în ultimele zile au venit un grupuleţ mai consistent de italieni. Tot personalul vorbeşte rusa, cu alte limbi te înţelegi mai greu cu ei…
Soarele apune pe la 4 jumătate, 5, este totuşi iarnă şi-n Egipt, iar când apune se răceşte simţitor, temperatura coboară la 14-16 grade destul de brusc. Răsăritul este pe la 6 dimineaţa, pe la 7 deja este cald din nou, însă ziua este totuşi scurtă, doar 10 ore.
Distracţii. Poţi merge-n oraş, sunt cluburi, cafenele şi un bazar, însă mai interesante sunt ofertele agenţilor de turism şi servicii. Noi ne-am împrietenit cu Adam, un băiat simpatic, vorbea bine şi engleza şi ne-a făcut oferte bune, reduceri substanţiale. Dacă de exemplu Tez Tours ofereau drumul la Cairo cu autocarul la aproape 200 de dolari, Adam ne-a furnizat exact acelaşi pachet la 65 de dolari. Tez sunt cei mai scumpi şi serviciile sunt identice indiferent de operator. De Moise n-aveam chef, în schimb au fost multe pensionare care au venit pentru exclusiv pentru el. Asta nu înseamnă că nu merită excursia pe muntele Sinai şi la mănăstirea Sfântei Caterina. Data viitoare! Nici la safari n-am fost, dar cei care s-au dus din gaşca noastră au spus că a fost fain. Am ratat şi o plimbare cu barca la insula Tiran, asta chiar merită, o oră costă 100 de dolari, a doua oră – în caz că vrei să-ţi prelungeşti şederea – costă 80, în barcă încap 2 cupluri – la acelaşi preţ – aşa că merită să te combini. Insula Tiran are plajă superbă de nisip şi plaja privată îţi conferă intimitate maximă, vine Valentine’s Day-ul, o mică vacanţă-n Egipt cu o astfel de „escapadă” este o idee genială şi face toţi banii!
Dacă duminică ne-am lăfăit la soare şi-n apă, luni pentru 45 de Dolari de persoană – mai puţin copii – ne-am dus la scufundări în faimosul Parc Naţional Ras Mohammad. La banii aceştia, cu o barcă am fost duşi în 3 locaţii pentru scufundări sub supravegherea unor instructori profesionişti. Primele 2 locaţii au fost în incinta parcului cu durate de 30, respectiv 40-45 de minute iar a 3-a, în afara zonei ocrotite, într-un loc liniştit cu program de voie de circa o oră, o oră jumătate. Dacă n-ai echipament poţi închiria la mal, dar au şi băieţii pe barcă. Ochelarii sunt 3 Dolari pe zi, de cumpărat găseşti produse de calitate la 15-20 de Dolari. Nu doar merită, dar este obligatorie investiţia, sub apă descoperi o lume fascinantă, nu doar coralii minunaţi, dar zeci de specii de peşti absolut splendizi. A fost o zi cu vânt mai puternic, pe barcă ne-am cam zguduit, din 9 adulţi 6 au şi dat afară plus am cam îngheţat toţi, luaţi-vă haine mai groase cu voi şi prosoape suplimentare. Masa s-a servit pe barcă, a fost ok, intră-n preţ. Toată tura a durat cam 7 ore, am plecat la 9 dimineaţa şi am revenit la hotel pe la 4 după-masa. Pe barcă era şi un camera-man profesionist care a filmat toate momentele importante din excursie şi pentru 30 de Dolari făcea un montaj din material la care se adăugau filmări subacvatice din parcul Ra’s Mohammad, dar şi un filmuleţ cu un tur complet al Egiptului, un DVD cu o durată totală de 2 ore. Dacă ruşii şi englezii de pe barcă l-au refuzat, noi l-am comandat.
Parcul Naţional Ra’s Mohammad este la 12 km de Sharm el-Sheikh, punctul sudic al peninsulei Sinai unde se întâlneşte Golful Arab cu Golful Sued, loc în care apa are o adâncime de 700 metri. Este zonă protejată din 1983 şi a devenit punctul de atracţie al zonei fiind cea mai mare atracţie turistică şi principala sursă de venit din zonă. Parcul are o suprafaţă de 480 km² din care 345 km² sunt pe apă. Un adevărat paradis!

Egiptul este o democraţie mai mult formală, Mohamed Hosni Mubarak este un fel de Ceauşescu, este preşedinte de 28 de ani şi chiar dacă oficial puterea este împărţită între preşedinte şi prim-ministru (din 2004 Dr. Ahmed Nazif), practic toată puterea este-n mâna lui Mubarak.
Localnicii n-au acces în zona hotelurilor cu excepţia angajaţilor, dar şi turiştii au o libertate limitată de mişcare. Puteam ieşii cu taxiuri sau microbus-uri în oraş, însă în afara oraşului doar în excursii organizate sau cu o aprobare specială de la Poliţia locală. Nu poţi să închiriezi o maşină şi să pleci de capul tău… Sunt filtre militare la tot pasul.
Sărăcia este izbitoare. Mereu m-a preocupat cum o civilizaţie avansată şi măreaţă cum a fost şi cea din Egipt a decăzut în mod misterios şi au ajuns codaşe, sub dezvoltate. Din ce am vorbit cu localnicii, autorităţile nu se implică în nimic, protecţia socială este noţiune necunoscută şi drama sutelor de mii de nenorociţi, oameni fără adăpost, fără venituri, fără minimul de sub-existenţă ne-a impresionat.
Nu ştiu ce putem face efectiv, dar cum spuneam, vrem să facem ceva.
Eu nu m-am dus în excursia la Cairo, dar a fost aparatul meu foto şi David. Nevastă-mea a fost aşa impresionată de o femeie cu o grămadă de copii de i-a dat toate hainele de schimb al lui David şi unor copii de pe stradă mâncarea. Ce este trist – şi înspăimântător – este că nu sunt zeci cum mai vezi şi la noi, sunt mii, sute de mii la tot pasul. Întâmplător, joi când ei erau la Cairo iar eu la masa de prânz, mă gândeam ce risipă este totuşi şi All Inclusive-ul… Lumea îşi umple farfuria de dă pe afară apoi lasă jumătate în ea. În fapt mă gândeam la mâncarea rămasă neatinsă şi de ce nu se face lângă hotel o cantină de ajutor social…

David şi-a descoperit un nou idol: Pamut. Adică Tut-ankh-Amon. Mi-a explicat şi că soţia lui Pamut avea doar o ureche, chestie pe care nu ştim de unde a scos-o. Tutankhamon (1341 î.Hr. – d. 1324 î.Hr.) a urcat pe tronul Egiptului la vârsta de 9 ani şi a fost ucis la vârsta de doar 18. Nu se ştie cu exactitate cine l-a ucis, suspectă este şi soţia sa, Ankesekhamon, dar şi Ay, succesorul său la tron. A făcut parte din făcând parte din aşa numitul Noul Regat, dinastia a 17-a, numită şi Epoca de aur a faraonilor. Notorietatea s-a post-mortem se datorează în mare parte faptului că mormântul său de lângă Teba, din Valea Regilor a fost descoperit de britanicul Howard Carter în 1922 şi astfel este singurul mormânt al unui faraon care timp de 3.200 de ani a scăpat nejefuit.

Joi mare parte din gaşcă s-a dus în excursia de la Cairo, eu m-am odihnit şi am terminat lecturarea cărţii de concediu: Pascal Bruckner „Iubirea faţă de aproapele”. Poate o să povestesc şi despre asta.
7 zile au trecut ca 3… vacanţele sunt parcă mereu prea scurte şi admit, încă sunt buimac, ameţit, probabil aş mai putea povestii multe. Nu-mi iese din cap nici imaginea peştilor de lângă noi din apă – parcă o armonie firească a omului cu natura care pare tot mai fantastică, ireală – şi nici sărăcia oamenilor locului, o tristeţe amestecată cu revoltă şi acea furie pe care o simţi când ceva este atât de nedrept şi nici nu ştii ce ai putea face. Sper să putem face ceva, dar sunt conştient că nu sunt nici Crucea Roşie, nici O.N.U…

Întoarcerea a fost cam de calvar. Am plecat ieri dimineaţă la 9 de la hotel, urmând să decolăm la ora 11 şi un sfert cu o cursă Tarom. La aeroport am fost anunţaţi că există o întârziere de 3 ore, apoi au spus 30 de minute, apoi două ore jumătate şi iar 3 ore… În final pe la 13 jumătate a sosit avionul, ne-am îmbarcat, dar surpriză, cică aveam 2 pasageri întârziaţi de aşteptat! Pasagerii s-au certat cu stewardesele, stewardesele nu prea aveau răspunsuri şi nici nu au reuşit să comunice prea convingător, a intervenit şi pilotul, dar tot degeaba. Acesta din urmă ne-a ameninţat că la 5 iese din tură şi ne lasă baltă…ha ha ha!
În final am decolat pe la ora 16 şi la ora 19 am ajuns la Bucureşti. A durat mai bine de o oră descărcatul bagajelor aşa că în final, acasă-acasă am ajuns după ora 21, au fost 12 ore cam obositoare.

Sper să mă mai întorc în Egipt, dar acum am să mă întorc la treabă. Am făcut peste 2000 de poze, am selectat 471 să vedeţi o mică parte din ce am văzut, dar nici o imagine nu este nici măcar o frântură faţă de lucrurile văzute acolo.

Mare shopping n-am făcut, câteva atenţii pentru rude, mi-am cumpărat o eşarfă, m-am întors cu câteva pietricele în buzunar. La trei persoane ai dreptul la 60 de kg în cală, noi am avut nici 20…

Egiptenii vor să transforme zona într-o rivieră după modelul Antalia însă mai au ceva de lucrat cu serviciile, însă oferta naturală este fascinantă. Nouă cameristul ne-a sustras cei 25 RON lăsaţi de rezervă într-o gentuţă de cosmetice-n cameră cu toate că l-am “premiat” cu 5 Dolari şi în penultima zi, în timpul mesei de prânz cineva ne-a uşurat şi de un prosop ce ne-a mai costat 15 Dolari, dar asta e, se mai întâmplă…

8 zile am fost rupt de realitatea flăcărilor mov, al celor minus 20-30 de grade, al noului dopaj a lu’ Mutu… Ajuns ieri seară în Piaţa Unirii, eram cu căştile în urechi când m-a “interceptat” o puştoaică frumuşică, cu părul vopsit roşu şi pearcing în buze. Mi-a spus ceva din care am înţeles doar că-mi cere bani, i-am spus că mai am doar o hârtie de 1 RON, m-am scormonit de portofel şi i-am dat-o. Mi-a mai spus ceva din care am înţeles doar că mi-a mulţumit că am ascultat-o – ce din cauza muzicii din căşti nu era adevărat – şi am mai înţeles cuvântul “ţigări” aşa că m-am căutat prin buzunare şi de pachetul de ţigări şi i-am dat câteva…

Bine v-am găsit.

Last fuckin’ minute

Am rămas fără slujbă acum un an. Acum mai sunt şi supt energetic de flacăra mov, nu se mai poate aşa! Ce să mai zic despre RON-ul care se clatină sau despre minusurile din termometru (şi buzunar!)? băse preşedinte şi boc premier… NU SE MAI POATE! Vă zic „io”.
Bunnn!
Am avut o perioadă-n viaţă – vreo 10 ani – în care n-am avut nici măcar o zi de concediu. Bine, gurile rele o să-mi spună că nici job „pe bune” n-am avut, ce – între noi fie vorba – cam aşa şi este, dar ideea este că mi-am văzut de ale mele fără să fi plecat în concediu măcar pentru o zi undeva.
Anu’ trecut – că tot am rămas fără slujbă – mi-am făcut un concediu de criză în Turcia la care am plecat destul de sceptic şi de unde m-am întors încărcat foarte pozitiv.
Şi acum o prietenă a îmbârligat-o pe nevastă-mea şi aşa m-am trezit cu un concediu neprogramat.
- Mergem în Egipt!

- WTF??!
Spui Egipt eu mă gândesc la Tarot şi piramide… Nil, crocodili – – apoi Marea Mediterană şi evident îi zic lu’ nevastă-mea: femeie, eşti du-să? (întrebare strict retorică, răspunsul îl cunoşteam. ) În ianuarie sunt vreo 14-16 grade cu puţin noroc, da’ nici vorbă de mare, plajă. Ea: vedem piramidele. Eu: Ramses! Ramses! (reiterare la Batman! Batman!)
- Şi unde zici că mergem?
- Sharm el-Sheikh.
- Coool…
Dau căutare pe Google Earth, Wikipedia, etc.

„Sharm el-Sheikh (Arabă: شرم الشيخ, Sharm al-Shaykh) este un oraş situat în partea de sud a peninsulei Sinai, în regiunea Janub Sina’ – Egipt, pe fâşia de coastă între Marea Roşie şi muntele Sinai.”

- Moise! Moise! (ştiţi bancu’ cu cele 10 porunci? tot încerca „moşu’” să dea poruncile unui popor şi l-au refuzat toţi până a dat de Moise care l-a întrebat cât costă, „moşu’” a spus că-s gratis la care Moise „atunci dă-mi zece!” Ha ha ha! )
OK, mergem la mănăstirea Sfântei Caterina… să facem scuba diving, păi zi aşa!
Recif de corali n-am văzut până acum, de rusoaice mi-e dor şi din ce am citit, sunt peste tot! Ha ha ha!

Cât costă, când plecăm? Păi… era 589 Euro, da’ e cu reducere şi e 314 Euro, 8 zile, cu avionul… plecăm pe 23 ianuarie la 7 dimineaţa.
Oh da! O călătorie dus întors cu Taromul e o aventură!
Hotelul. Savita Resort & Spa 5*. Citesc ce scrie pe site la ofertă:

Pret: 589 314 EURO / de persoana Durata sejur: 8 zile Destinatia: Egipt / Sharm El Sheikh Plecare in data de: 23.Jan.2010 Transport: cu Avion

”Hotelul este situat la 10 km de aeroportul Sharm El Sheikh, pe malul mării.
A fost construit în anul 2005.
Hotelul, compus din corpuri de 3 etaje, dispune de 369 camere:
-316 standard room (max. 2+2 pers., 35 m2), Top Floor Room, Junior Suite şi connected room.
Comentariul nostru
Hotel сu infrastructură dezvoltată,. recomandat pentru un sejur de familie liniştit.

CAMERA: cadă sau duş, foehn (în cameră sau la recepţie, gratuit), mini-bar (contra cost, plin), seif (în cameră sau la recepţie, gratuit), aer condiţionat centralizat (numai rece), TV, telefon, pardoseală – gresie
balcon sau terasă, room service (contra cost), Internet (contra cost), curăţenia în camere – zilnic, schimbarea aşternuturilor – zilnic (la cerere).
RELAXARE SI SPORT.
Gratuit :sală de fitness, tenis de masă, mini-fotbal, volei pe plajă, discotecă,muzică live.
Contra cost:jacuzzi, saună, baie cu abur, masaj, SPA, biliard, teren de tenis, închiriere mingi de tenis, centru de diving, sporturi acvatice.
TERITORIU: 6 baruri, 6 restaurante (2 a la carte, contra cost), 2 piscine exterioare (1 cu încălzire, iarna), spălătorie (contra cost), curăţătorie chimică (contra cost), medic, la cerere (contra cost), magazine, coafor (contra cost), comandă taxi, parcare (gratuit), schimb valutar, Internet-cafe (contra cost), autobuz până în oraş (contra cost)
PLAJA:proprie, recif de corali, ponton. Umbrele, şezlonguri, saltele, prosoape de plajă – gratuit. La piscină: umbrele, şezlonguri, saltele, prosoape – gratuit.
PENTRU COPII: 2 piscine (1 cu încălzire, iarna), baby sitter (la cerere, contra cost), pătuţ (la cerere la recepţie, gratuit) .

Ce am citit pe net, păreri de la turişti englezi, nu mai sună chiar aşa bine… Mulţi s-au plâns de mâncare – de la poveşti cum că ar fi extrem de condimentată până la faze că pun mâncarea proaspătă peste cea veche şi infecţii cu Escherichia coli (E. coli).
Servirea este bună doar dacă dai şpagă, eşti la mâna ospătarilor şi barmanilor.
5 stele după standardele egiptene echivalează cu 2-3 stele…
Ruşii beţi sunt peste tot… (Ha ha ha! )
Se construieşte-n zonă, de dimineaţa până seara se aud doar pickhammere…
Se fură ca-n codru, să nu-ţi laşi lucrurile nesupravegheate…

„Unlock my section of the sand
It’s fenced off to the water’s edge
I clamp a gasmask on my head…”

Sharm el-Sheikh… aproape la 2000 km în linie dreaptă, noaptea am văzut că-s 16 grade, ziua 20-25… adică plec la o diferenţă de aproape 30 de grade…
Micu’ ştrengar de cum a văzut pozele pe net a şi început: „apă, apă!” – sigur se va distra, eu îmi iau mp3 player-ul, o carte şi mi-am cumpărat un card de 8 GB pentru aparatu’ foto, ceva-ceva poze tot am să fac.
Ies de sub incidenţa flăcării mov, mă destind puţin şi sigur o să am ce povestii la întoarcere.

Vorba lu’ Denis Leary: life’s gonna suck when you grow up, it sucks pretty bad right now!

N-am să mor din asta şi nici voi 8 zile fără mine, tot nu vă interesează Fear Factory, OK Go, Rob Zombie, Pigface, Spoon sau Eels … Dacă nu pică avionu’, nu mă fură beduinii sau nu mor otrăvit, dau un semn pe 31 seara.