ego

Mă numesc Attila Blaga (aka Mr. Pan[k]sament aka Brushvox aka Ticke) născut la Braşov, 02.09.1970, la ora 21.00 într-o zi de miercuri…bla, bla, bla…nu vă plictisesc şi nu mă indispun cu un pseudo-CV cosmetizat.

Autoportret cu mâna dreaptă retuşat în Photoshop

Am să vă propun o paralelă aparent absurdă: Punk-ul şi Suprarealismul. Punk-ul, greşit este considerat un gen sau sub-gen muzical, acesta fiind o atitudine. Nici Suprarealismul nu este în fapt un curent al Artei Moderne, ci este o stare de spirit. Astfel cele două se înrudesc prin criticismul lor acid, prin conţinut şi mesaj. În ceea ce mă priveşte inconştient, în subconştient sau supraconştient am amestecat cele două noţiuni înainte de a le cunoaşte. Trebuie s-o amintesc pe Mama, datorită căreia am copilărit înconjurat de mii de cărţi şi albume de artă, de muzică de la Bach la Black Sabbath şi nu în ultimul rând de un spirit extrem de libertin. Astfel am îndrăgit The Beatles-ul şi am învăţat limba engleză, şi răsfoind albumul Istoria Artelor, m-am oprit fascinat la un tablou pictat de René Magritte. Aveam 5 sau 6 ani şi nu ştiam ce este Suprarealismul sau cine este Jhonny Rotten.
În 1987-1988 în beciul chitaristului Ernst Hubner s-a născut ad-hoc formaţia PANSAMENT. Era un act aproape sinucigaş în acel peisaj forţat gri şi moale ca ceasurile Daliene al aşa-zisului Rock Autohton. „Pansament?! Ce fel de nume e şi ăsta?!” Ca solist vocal al acestei formaţii am cunoscut succesul nesperat imediat după ‘90 şi mărturie stau zecile de filmări realizate la Televiziunea Naţională, primul disc 12″ inch scos de o formaţie românească la o casă de discuri din Vest (disc împărţit frăţeşte cu TECTONIC) şi sutele de concerte date prin toată ţara. Conflictele din sânul formaţiei au destrămat prematur grupul în 1993, dar am convingerea că am deschis multe uşi închise până atunci şi am avut o influenţă semnificativă asupra scenei din acea perioadă. Fără Pansament e puţin probabil că am fi avut nume ca Ura De După Uşă, Sarmalele Reci, etc. şi multe din formaţiile “rele” din aceea perioadă ar fi rămas cantonate în continuare în clişeele mult mai “cuminţi” ale standardului Hard’n’ Heavy.
Următoarea etapă a fost formaţia NATIONS SLUM. Mai zgomotoasă, dar mult mai directă, mai la obiect, a fost un succes de la debutul la Dracula Rock ‘93. În existenţa de peste 5 ani a grupului am filmat peste alte 20 de “clipuri” la Întâlnirea De La Miezul Nopţii a lui Petre Magdin, şi am cântat de la un capăt la altul prin ţară. Din nefericire formaţia s-a măcinat pe parcurs, finalul fiind un contract de disc extrem de dezavantajos semnat cu o casă de discuri din Germania. Albumul “Frust-Rated XXX” n-a mai apărut pe piaţă iar membrii formaţiei s-au împrăştiat în şapte zări…

Eu am făcut o escapadă pentru câţiva ani la Budapesta de unde m-am întors cu buzunarele goale şi geaca de pe mine. Vina îmi aparţine în exclusivitate. Şi n-am să-mi plâng pe umăr. Am convingerea că nimic nu este întâmplător şi am învăţat treptat să analizez şi să acumulez experienţele.
După o pauză de zece ani în care nici măcar creion n-am mai avut în mână, m-am întors la pensule şi şevalet.
Cred că am avut, şi mai am mult de recuperat. Cei ce îmi compară lucrările cu René Magritte şi Salvador Dali sau se agaţă de discurile mele pictate, tratează munca mea cu superficialitate. “Mă hrănesc” în acelaşi mod din “lumea viselor”, şi acea lume ilară care apare în lucrările mele când dau la o parte albul pânzei (lemnului sau discului), este reflecţia lumii văzută prin ochiul minţii. În lumea designului se numeşte “eye catcher”. Exagerând evident, o voi numi spiritism: e modul meu de a invoca şi traduce “vocile” spiritelor “de dincolo”, “mesajele” care sub forma viselor îmi parvin.

E inevitabil subiectul discurilor de Pick-Up. Primul l-am pictat prin ‘87-’88. V-aş putea ameţi cu povestea că era un disc Barry Manillow pe care-l uram şi astfel l-am “revalorificat”, dar nu cred că “povestea” are vreo relevanţă. Discul de vinil este un mamut pe cale de dispariţie iar pictându-l îl “salvez” şi pentru secolul XXI. Cred că se bate fierul exagerat pe faptul că pictez pe o suprafaţă neconvenţională, şi se pierde din vedere pictura în sine. Tot ce doresc este respect. Dacă îmi respectaţi munca, mă respectaţi şi pe mine. Nu poţi să-mi fii prieten, dar să nu-mi respecţi munca. Pe undeva e puţin frustrant că-mi vând lucrările predominant în Olanda, Statele Unite şi Anglia, Germania, iar acasă sunt privit mai mult ca un “ciudat”…
Trăim într-o lume cu capul în jos, unde noţiunea valorii s-a răstălmăcit, s-a diluat, s-a pierdut. Toţi posedăm o anumită “marfă”, evident “extrem de valoroasă” pe care tot atât de evident vrem s-o vindem “extrem de scump”. Problema apare atunci când iarăşi evident, exclusiv “marfa” noastră este de calitate, doar ceea ce facem noi “merită banii” şi nu suntem dispuşi să băgăm mâna-n buzunar să cumpărăm ceva “scump” de la altul. Astfel se creează blocajul. Este evident reflecţia capitalismului pe structuri socialiste în care trăim. S-a eliminat un sistem şi n-a fost înlocuit în fapt cu nimic. Dacă trăieşti din a păcăli pe alţii, trebuie să fii conştient că te expui la rândul tău la păcălelile altora.
Falsul în artă nu poate funcţiona, cel puţin nu pe termen lung. Aici eşti sau nu eşti. Valoarea nu o capeţi nici din opiniile semenilor mai mult sau mai puţin avizaţi, nici prin numărul şi preţul presupus sau real al lucrărilor vândute, ci doar în timp. E cunoscut faptul că Van Gogh a vândut un singur tablou în timpul vieţii însă azi dacă ai un tablou semnat de el…
Dacă lumea în care trăim este cu capul în jos, “viziunile Suprarealiste” o reaşează cu capul pe umeri, ha-ha.
Încă mai visez să mă trezesc într-o dimineaţă într-o lume sănătoasă. „normală”, ci să constat că-s doar un nebun.

Când nu scriu nimic, când nu sunt în stare să leg două note şi nici pensula nu mă cheamă, apelez la aparatul de fotografiat. Tot timpul văd ceva ce merită imortalizat şi mereu mă oftic dacă n-am aparatul la mine. O parte din imaginile surprinse de mine pot fi văzute aici!

Nu am putut să stau departe nici de muzică. O altă provocare pe care cred că în final am reuşit să o trec: creativitatea şi computerul. În lipsa unor colegi cu care să continui drumul, am înlocuit echipajul cu un computer. N-a fost simplu la început, dar treptat am găsit echilibrul şi am produs diferite proiecte. A fost Bargain, Urban Thoughts Ballet, Liquid Seeds of Desire… Pas cu pas toate m-au dus spre o treaptă superioară, spre cristalizarea ideilor. The Spoiled Jerks a fost un proiect de mix şi creaţie, am terminat două albume, apoi au urmat două proiecte paralele la care nici acum nu vreau să renunţ: VEŞTI PROASTE şi RE/BOOT, ambele cu texte în limba română, primul fiind un Rock Electronic cel de al doilea un proiect mai comercial din zona clubbingului şi al kilogram-outului cu tot felul de devieri spre Trip-Hop sau Pop. În final am ajuns la ce îmi propusesem: ROPE OF HOPE este un proiect Post-Punk Electro Industrial…În muzica de astăzi totul este…post. Albumul „disharmonik” este aproape finalizat, zace la sertar de peste un an.

Am şi un up-date de ultimă oră (2009), sper ca un alt proiect de-al meu să prindă viaţă până-n luna aprilie. E o surpriză să zic aşa, vă voi ţine la curent.

Viaţa este Magie. Lucrez la o carte despre Tarot şi proiectez şi un pachet personal de cărţi. Sunt lucruri care pot fi vizualizate, altele pot fi cântate şi altele trebuie aşezate-n pagini. Sunt un norocos dacă reuşesc să mă împart şi să le fac pe toate. Când obosesc cu pensula-n mână, mă odihnesc la computer lucrând la o temă muzicală, apoi iau o pauză şi mai scriu câteva rânduri… şi iar îmi vine o imagine-n minte şi fug înapoi la şevalet. E o permanentă luptă. Ideea nu este să câştigi, ci să acumulezi.

Fuga de monotonie şi evadarea din realitatea cotidianului cu 9 ore la serviciu, 3 în trafic…pare o iluzie urbană irealizabilă. Dar munca nu este o ruşine, le-am făcut pe toate… Am lucrat vreo trei ani în fabrică înainte de 90, am fost lăcătuş, tâmplar, am lucrat ca zidar, am scos noaptea ziarele de pe bandă… Am fost redactor şi realizator de televiziune, am scris pentru diferite ziare şi reviste. În 2000 am descoperit computerul şi inevitabil am învăţat editarea foto, video şi audio. Aşa am ajuns graphic-designer, am lucrat şi în redacţia unei reviste cunoscute şi ulterior în publicitate. De la Braşov via Budapesta am ajuns la Bucureşti. Sunt şi tânăr student la Jurnalism, Comunicare şi Relaţii Publice… Nu mă plictisesc.

Uneori ziua are 27 de ore şi săptămâna 9 zile…

Poate cea mai mare realizare, este fiul meu David.

Şi un ultim detaliu: sunt stângaci.

(Textul original a fost publicat în nr.4 al ziarului Putere Pentru Braşov, din iulie 2004)